Oglinzile adolescentului

Niciodată omul nu va mai trece, în toată existenta lui, printr-o perioadă atât de zbuciumată și întinsă ca durată, așa cum este adolescența. Vom mai trece prin perioade de anxietate, prin dezechilibre emoționale, unele profunde, unele vor lasă urmări, cu unele vom învață să “conviețuim”. Dar nici un episod din cele enumerate mai sus nu echivalează cu perioada de transformări profunde ale adolescenței.

În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte imaginea bebelușului care se oglindește perfect în chipul mamei sau al persoanei cu care interacționează. Dacă mama râde, râde și bebelușul. Dacă are o figură încordată, starea se transmite. Nu cred ca o să vedeți vreodată o mama care plânge, iar bebelușul ei, uitându-se la ea, începe să râdă. Mama, figură maternă sau pur și simplu cel care îl poartă în brațe, este oglinda copilului. Este primul moment dintr-un șir lung al vechii vorbe populare “copilul face ce vede”. Trasați un arc peste timp! Cum se schimbă situația peste 12-14 ani?! Nu diferă cu mult.

Numai că oglinzile sunt multiple – oglinzi sunt prietenii mei, anturajul meu, oamenii relevanți din viața mea de adolescent, profesorii. Și ei sunt oglinzile mele. Și, ca toate să fie bulversante, oglinda mamei, a tatălui… parcă nu aș mai vrea să mă reflectez în ea. O neg. Aș vrea altceva pentru moment (voi reveni asupra dorințelor mele).

Citește și Tehnicile de manipulare media – o nouă materie obligatorie

Vă dați seama ce paradox? Ce schimbare… De la una… la atâtea oglinzi?! Hmm, nici eu, ca adolescent, nu sunt pregătit pentru asta. Și colac peste pupăză… ar fi și perioada marilor întrebări – Cine sunt eu? De ce sunt așa? Nu mai vreau să fiu cel de până acum! Vreau să fiu cineva… să fiu altcineva. Să nu mai fiu ca mama sau ca tata. Să fiu ca mine. Să fiu eu. Ah! Ca și cum nu erau destule, trebuie să răspund și la obsesiva întrebare: “Tu, încotro vrei să o apuci?”. Ce vrei să te faci? Rămâi în țară sau pleci în străinătate?

Cum ar mai fi ca noi, părinții, să înțelegem toate astea și, în plus, să înțelegem că nu mai avem în față copilul care ieri era atât de dependent de noi.

Acum…pe bune… puneți-vă în locul lor! Cum să gestionezi atâtea? Ești doar un om. Încă un copil, pentru părinți. Tu vrei deja să-ți spui adult. Unul în toată firea. E bulversant când stai în mijlocul atâtor oglinzi și încerci să răspunzi la atât de multe întrebări. Ideal ar fi să-l ajutam să învețe cum e să fie copilul independent și, ulterior, adult. Ar fi minunat să-l ajutam și să-i fim aproape în aceasta noua etapa a dezvoltării lui personale, dar să învățam și noi, părinții, lecția maturizării copilului nostru.

Nici pentru părinți nu e ușor. Uneori uitam ca am trecut într-o noua etapă a dezvoltării lui și aplicam metodele de educație potrivite unei vârste mai mici. Adică, mergem să-l ducem cu mașina pana în fața școlii, dar uitam că am rămas așa setați de când “copilul” avea vreo 7-8 ani. Între timp a crescut. Dar chiar și acum o facem din grija și protecție pentru el. Ar fi bine să înțelegem ca termenul “grija” de la 7-8 ani nu mai are aceleași sensuri în adolescență. Acum îi purtăm de grijă dacă îl lăsăm să meargă singur la școală. Da, știu, fiecare situație trebuie discutata individual. Pentru că, nu-i așa, fiecare copil e diferit.

Autor: Psiholog Gabriela Enea