George Coșbuc, poetul copilăriei

0

George Călinescu observa că “George Coşbuc a suferit numaidecît după moarte o uitare injustă, deşi explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cîntecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne şi toţi trei, Iarna pe uliţă desfătară pînă la saţietate copilăria cîtorva generaţii prin mijlocirea manualelor didactice şi a serbărilor şcolare.

Poet la care s-a apelat copios în manuale de educaţie, George Coşbuc a dat reflecţii grave asupra vieţii.

Citiți și Educați-vă copiii să fie patrioți 

Să observăm, de pildă, finalul plin de durere nesfîrşită şi înăbuşită de la Trei Doamne şi toţi trei (1891):”Treceau bărbaţi, treceau femei,/ Şi uruiau trăsuri pe stradă,/ Soldaţi treceau făcînd paradă,/ Şi-atunci deştept privi la ei/ Şi-şi duse pumnii strîns pe tîmple: <Trei, Doamne, şi toţi trei!>”.

Să ne amintim şi reflecţia tot îndurerată din El Zorab (1893): “Şi te vor duce la război,/ Să mori tu, cel crescut de noi!… <Ia-ţibanii, paşă! Sunt sărac,/ Dar fără cal eu ce să fac?/ Dă-mi calul înapoi!>”. Puţini au redat cu mijloace atât de simple şi cu atâta profunzime trăirea durerii, precum George Coşbuc!

Poet al lumii unei epoci, George Coşbuc a fost destul de mare poet pentru a vedea dincolo de epoci şi a le traversa.

Poezia Vara (1893) ne plasează într-o lume într-adevăr idilică, pusă undeva în apropierea Ceahlăului: “Un nor cu muntele veci/ Plutea-ntr-acest imens senin/ Şi n-avea aripi să mai zboare!/ Şi tot văzduhul era plin/ De cîntece ciripitoare“. Dar această lume este imediat şi cea în care, precum înaintaşii, fiecare sfîrşeşte:

Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu!/ Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/Aş vrea să plâng de fericit,/ Că simt suflarea ta divină,/ Că pot să văd ce-ai plăsmuit!/ Mi-e inima de lacrimi plină,/Că-n ea s-au îngropat mereu/ Ai mei, şi-o să mă îngrop şi eu!“.

În Mama (1894), motivul mamei care ar vrea să-şi vadă fiul plecat departe urcă de la date biografice cunoscute, la o exprimare clasică, ce trece peste timp. “Afară-i vînt şi e-nnorat,/ Şi noaptea e tîrzie;/ Copilele ţi s-au culcat/ – Tu inimă pustie,/ Stai tot la vatră-ncet plângînd:/ E dus şi nu mai vine!/ Ş-adormi tîrziu cu mine-n gînd,/ Ca să visezi de mine!”.

Puţini au captat atât de bine confruntarea omului cu limitele întîlnite în viaţă precum George Coşbuc! Rareori marii poeţi cuprind tot ceea ce fac într-o profesiune de credinţă. Aceasta nu înseamnă să nu luăm în seamă ceea ce ei spun despre ei, căci aici se dezvăluie intenţii.

Poezia Poetul (1911) începe cu mult citata mărturisire: “Sunt suflet dinsufletul neamului meu/ Şi-i cînt bucuria şi-amaru/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Şi-otrava deodată cu tine o beu”.

Desigur, între timp, modalităţile de expresie poetică s-au diversificat enorm, mult dincoace de redarea directă a experienţei.

În definitiv, astăzi se exprimă ceea ce este în lume cu ajutorul accentuării subiectivităţii. Trăim în lumea celei mai expansive subiectivităţi – o lume subiectivizată ca niciodată! Heidegger vorbea justificat de “subiectivitatea subiectivităţii”, iar dacă vrem să vorbim de poezia ce se facea cum, probabil că trebuie să aplicăm încă o dată termenul, să-l facem recursiv.

George Coşbuc nu dă prioritate acestei direcţii; el nu exhibă doar trăiri, ci vrea să capteze alcătuirea lumii.

El aspiră să fie poetul realităţilor ultime ale vieţii omului, uneori să surprindă ceea ce se numeşte “în sinele” acestora. “Copilă, tu crede poeţii ce scriu,/ Căci lor li s-a dat o putere/ S-audă mai bine, să simtă mai viu/ Întreagă a lumii durere” – ne spune în Copilă, tu crede poeţii ce scriu (rămasă în manuscris).

George Coșbuc a luat contact și cu filosofia

200pxgeorge_cosbuc_cropwm334Să nu uităm că la Cluj, George Coşbuc studiase ceva filosofie sau intrase măcar în contact cu ea şi citea în germană, încât a venit timpul să ne întrebăm: nu cumva poezia sa resimte nu numai datele experienţelor concrete de viaţă, ci şi pe cel ale unei reflecţii culturale organizate, al cărui centru de gravitaţie va trebui abia să-l descoperim?

La noi, unii au impresia că o poezie care vrea să fie expresia a ceea ce trăiesc oamenii din jur este desuetă, anacronică, şi nu fac decît să-şi liciteze impresiile, fără a depăşi graniţa acestora, spre captarea universului vieţii.

Eu cred că aceştia se înşeală. Nu vreau să fac aici largi consideraţii în jurul întrebării, de fapt comună poeziei, ştiinţei şi filosofiei: cum ajungem la realitate? Dar, oricum s-ar lua lucrurile, oricât de imperativ este să ferim expresia poetică de vetusta copiere a realităţii, orice formă alegem pentru a-i păstra gingăşia şi forţa de penetraţie, nu se poate eluda un fapt: poezia rămâne arta sensibilităţii, arta simţirii omului în lume, şi va căuta, atunci când este veritabilă, să fie astfel.

Tot Heidegger spunea că poezia numeşte zeii, iar gânditorii vin apoi pentru a-i explica.

George Coşbuc şi-a asumat în fapt acest adevăr ca puţini alţii în cultura noastră, în coordonatele timpului său. Iar această împrejurare face din poezia sa un reper. Opera sa se poate citi din noi perspective care ne feresc de simplificări, iar profilul său efectiv se lasă acum redescoperit!

Andrei Marga, Cuvînt la Simpozionul ocazionat de Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, Năsăud, 17 septembrie 2016

Scris de Codruț Cojocaru

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here