Interviu: Intelectualul român, cel mai iubit dintre pământeni ! Mahalagizarea României nu e un fenomen recent!

Mulţi spun că România este aşa şi pe dincolo, iar cei mai mulţi cred că doar în spaţiul nostru mioritic orice este posibil. Aici s-a născut „Cel mai iubit dintre pământeni” şi tot aici s-a născut şi Mitică ! Valoarea stă la masă cu non-valoarea, iar filmul ne înfăţisează o Românie care seamănă leit cu chipul nostru din prezent !

Doru Pop, conferențiar universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, consideră că filmul “Cel mai iubit dintre pământeni” care ilustrează schematic destinul lui I.D.Sârbu (discipolul lui Lucian Blaga şi cel mai tânăr conferenţiar din ţară la filosofie în perioada interbelică), putea fi puternic îmbunătăţit pentru a servi şi generaţiilor noi care au o foame de cunoaştere ce necesită mai mult atenţie, atracţie şi inventivitate din partea celor care o oferă posterităţii.

AF: Ce ne spune filmul despre o anumită cultură ? Este filmul parte a unei culturi ? Cum l-am putea caracteriza ? Este filmul un liant între culturi, între oameni, o metoda de cunoastere reciprocă ?

Filmul, ca orice obiect cultural, nu este o formă de cunoaștere, sau cel puțin nu este o modalitate obiectivă de a cunoaște lumea. Desigur că un film este, înainte de orice, construit dintr-o suită de subiectivități. În fond este o lume așa cum o vede regizorul. Nu există niciun film, nici măcar cele mai obiective filme documentare, care să poată fi înțelese ca „însăși viața”. Întotdeauna există un unghi ascuns, o intenție subiectivă, o conotație implicită. Prin urmare, filmul nu este neapărat o parte a unei culturi, cât o imagine, o manifestare a ideologiei dominante dintr-un moment dat al unei societăți.

Evident, culturile populare contemporane, bazate pe vizualitate, care au în epicentru mijloace vizuale, în principal cinemaul ca formă de expresie, sunt motivate de înțelegerea rapidă, concentrată a semnificațiilor. În nicio epocă, însă, nu a existat umanitate fără dorința de a ne exprima pe noi și lumea în care trăim. Numai că, dacă în alte epoci principalele mijloace de „transport cultural” au fost cartea tipărită, radioul sau chiar pictura, acum trăim într-o lume dominată de cunoașterea prin văz. Și aici apar problemele. E clar că nu putem „cunoaște” viața din mafia americană doar uitându-ne la seria „Nașul”, la fel cum nu putem să zicem că am înțeles comunismul românesc după ce am văzut „Amintiri din epoca de aur” sau „Undeva în Est”. Filmul este o „vorbire despre”, de fapt, mai bine zis, o înfățișare a unei viziuni, de multe ori simplificată, despre ce credem noi că s-ar fi întâmplat.

AF: Cum ne dăm seama de calitatea, valoarea unui film neavând la dispozitie mecanismele și metodele unui specialist în domeniul filmului ?

Filmele „ne plac” sau „nu ne plac” dintr-un motiv extrem de simplu – ating sau nu ating o intensitate emoțională (vizuală sau narativî) care ne pune în mișcare afectivitatea, emoțiile, sentimentele. În fond nu trebuie să fii specialist în cinema ca să îți dai seama dacă un film este „bun” sau „prost”. Lucrurile devin mai complicate atunci când încercăm să explicăm „de ce ne plac filmele?”. Adeseori nici nu știm de ce. De multe ori pur și simplu ne plac actorii (mai ales când e vorba de vedete); alteori ne simțim apropiați de poveste (simțim că e vorba de ceva personal); sau ne încântă imaginile (un director de imagine care ne impresionează aidoma unui pictor). Însă există și situații (nu puține) în care filme cu actori necunoscuți, cu imagine „inestetică” și cu povești ciudate ne impresionează și mai puternic.

Pentru a lămuri aceste confuzii iscate de ambivalența cinemaului este nevoie de intervenția criticului-de-film-ca-cinefil. Adică a celui care a mai văzut filme, care știe cum se leagă între ele toate filmele de pe lume și care înțelege ce are loc pe acel palier de profunzime pe care nu îl putem verbaliza tot timpul. Pentru că – așa este industria filmului datorită mecanismelor sale de marketing – vedem o producție la cinema, ne bucurăm (sau nu) în sala de cinema, în tăcere, în întuneric. Problema e ce facem la lumina zilei. Ce ne mai amintim din film? Ce ne-a rămas întipărit pe retină? Dar în suflet? Ce rămâne din punct de vedere estetic? Care este impactul social sau politic? Pentru toate acestea este nevoie, în primul rând, de un exercițiu cultural. Pentru a înțelege ce e un film bun trebuie să fi văzut înainte multe filme proaste.

Analiza Film ”Cel mai iubit dintre pământeni”

În primul rând, „Cel mai iubit dintre pământeni” este conceput ca un film de gen, poate unul dintre puținele genuri cinematografice „autohtone” (sau aparținând acestei zone a lumii, pentru că și rușii și polonezii au făcut astfel de producții), respectiv filmul „de închisoare comunistă”, sau „filmul de Gulag”. Există în istoria filmului universal genuri cinematografice apropiate, cu realizări remarcabile cum ar fi Shawshank Redemption. În teoria filmului acestea sunt decrise drept producții din sub-genul filmelor despre crime sau al filmelor despre victime acuzate pe nedrept. La noi Cel mai iubit… intră într-o categorie din care fac parte După-amiaza unui torționar (2001), Binecuvântată fii, închisoare (2002) ori și mai recentul Poarta Albă (2014), ale lui N. Mărgineanu, regizor specializat în această tipologie. Tot aici intră seria de televiziune Memorialul durerii sau alte documentare care tratează subiectul închisorilor comunismului.

Calitatea principală a acestui film este dată de combinația irezistibilă dintre Stefan Iordache, Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Mircea Albusescu, Dorel Vişan, Victor Rebengiuc sau Ion Fiscuteanu (inclusiv Ștefan Bănică), adică tot ce avea mai bun cinematografia românească la ora aceea.

 

Violul homesexual, spectacol şocant !

Lăudat ca primul film „privat” din România (de fapt primul film realizat cu capital românesc, prin firma S.C. Electronum), deși inclusiv Pintilie a făcut mai multe coproducții private, el se „remarcă” (în sens peiorativ) prin secvențe de sex în baie sau violență gratuită. De fapt Cel mai iubit… este primul film autohton în care este reprezentat un viol homosexual, unde două personaje memorabile, precum cele jucate de Albulescu și Iordache, sunt ipostaziate într-o situație șocantă. Dar la fel de important este și faptul că unul dintre co-producători a fost Mihail Cârciog, unul milionarii post-decembriști, care se număra printre acționarii Evenimentul Zilei, dar era și susținător al Memorialului Victimelor Comunismului. Componenta politică a producției nu poate fi neglijată.

Din păcate, din punct de vedere cinematografic și regizoral, filmul este execrabil – nu doar pentru că se îndepărtează de textul lui Preda (spectatorul este avertizat din start că vede un film doar „inspirat” din romanul omonim), dar și pentru că există un neplăcut dezechilbru regizoral. Senzația de ansamblu este că vizionăm o suită de secvențe lipite între ele forțat, care nu sunt legate cauzal, cu suișuri și coborâșuri de intensitate dramatică, ce dă sentimentul că nu există o viziune regizorală de ansamblu.

Cu toate că există câteva secvențe de mare forță, poate printre cele mai importante fiind cele care descriu viața din lagăr, de prea multe ori regizorul punctează exagerând – așa este episodul sinuciderii unui deținut, care este „interpretat” și vizual și muzical excesiv sau secvența în care Petrini rostește „Înger, îngerașul meu” la carceră, care se vrea plină de semnificații poetice, dar care e prea schematică. Pe de altă parte avem uciderea gardianului, bine condusă, sau chiar episodul violului homosexual. Cel mai grav este că mizanscena e aberantă; nu înțelegem unde are loc acțiunea, suntem când în mină, când pe malul unei ape, întreg spațiul concentraționar recreat fiind absurd și lipsit de verosimil.

Confuzia se naşte din evoluţia personajelor !

Efectul negativ este și mai puternic la nivel vizual. Imaginea realizată de Călin Ghibu este inegală. Uneori filmările nu se ridică nici măcar la nivelul unor remarcabile filme anterioare filmate de acesta (cum ar fi Glissando, Hotel de lux sau Terminus Paradis), iar alteori sunt memorabile (cum este perspectiva subiectivă a lui Petrini adus cu șlepul în Gulagul românesc).

Dacă la aceasta adăugăm dialogurile sunt rudimentare (de exemplu „caută-l și-n cur, că se uită dușmănos”), caricaturalul și suprasimplificarea contextelor, mizanscenele adeseori neveridice, sau personajele „umeraș”, dăunează ansamblului filmic. La acestea se adaugă vulgaritatea și primitivismul, care nu funcționează întotdeauna în cheie realistă.

În plus, chiar dacă, Vișan face un rol memorabil în gardianul „Dumnezeu” – el nu este altceva decât un personaj schemă – pe care actorul l-a dezvoltat ulterior și care l-a consacrat – preluat integral din Undeva în Est, al lui Mărgineanu. Cel mai neplăcut este când personajul principal e aruncat în confuziee. Pentru că nu e există o evoluție de personaj, nu e clar, de exemplu, cum devine Petrini, din filosof cu inflexiuni creștine, un criminal fără remușcări.

AF: Ce spune acest film despre cultura comunismului în Romania ? Ce a însemnat comunismul românesc pentru intelectuali? Ce a însemnat el pentru Petrini?

Într-un anume sens, filmul lui Șerban Marinescu continuă ceea ce a început Nicolae Mărgineanu cu Undeva în Est (1991), proces care a ajuns până la Constantin Popescu Jr., în Portretul luptătorului la tinerețe, respectiv re-evaluarea unei epoci istorice. În anii 90, sub influența majoră a literaturii de detenție, dominată de autori de best-seller-uri cum ar fi N. Steinhardt sau Ion Ioanid, filmul românesc virează spre acest subiect. Apoi sunt numeroasele re-scrieri ale comunismului românesc care perpetuează imaginea tiraniei și a abuzului, dezumanizarea și teroarea impuse timp de aproape jumătate de secol. Din păcate filmul este schematic, ca întreaga reprezentare a epocii – de exemplu conflictul forțat dintre muncitori și intelectuali, care transpare din atitudinea gardianului: „avem miniștri, avem profesori de facultate, avem ingineri, filosofi, artiști, toți a venit aici pentru reeducare, adică să învețe o meserie” – și, evident, ce învață deținuții este teoria „cosorului lui Moceanu”. Dar această primitivizare a efectelor comunismului este profund ideologică – pornește de la premisa falsă că în comunism nu au existat intelectuali.

În fond, chiar acești regizori care critică regimul sunt niște intelectuali ai regimului. Să nu uităm de oameni ca Andrei Pleșu sau Nicolae Manolescu care au făcut parte din elita intelectualității „comuniste”. „Cazul Petrini”, inspirat de cazul I. D. Sârbu, este mult mai nuanțat în romanul lui Preda. Vorbim despre o întreagă generație de intelectuali, care, datorită istoriei, au fost trecuți prin bolgiile detenției. Mult prea mulți au murit, dar și mai mulți au supraviețuit – există nenumărate exemple, de la Noica la Marino (ca să dau două exemple contrastante). Această experiență a închisorii a marcat zeci de mii de profesori universitari, medici, avocați și care, ulterior, au revenit în viața publică și care au făcut cariere remarcabile. Filmul Cel mai iubit dintre pământeni, din păcate, spune o poveste unidirecțională, univocă. Realitatea cruntă, însă, este polimorfă și nu se derulează în bucăți mari de alb și negru.

AF: Condiția intelectualului în Romania lui Ceausescu a lansat o traditie pentru intelectualii după 89? Este Petrini un exemplu relevant pentru societatea comunistă sau o victimă, o excepție a unui inadaptat, sau mai rău a unui laș ?

De aceea mai important este Petrini al lui Preda (și mai puțin cel din film), pentru că el reprezintă o tipologie extrem de complexă a intelectualului din mai multe perioade ale aceleiași epoci – pentru că nu este vorba numai de ceaușism, ci și de stalinismul lui Dej și chiar de perioada de dinainte de al doilea război mondial. Cred că putem vorbi de o involuție, urmată de o evoluție a identității intelectualului de la noi. Sunt oameni care au ieșit din închisori, au scris cărți remarcabile în comunism și au ajuns să facă politică în post-comunism. Nu putem să descriem viețile lor într-o singură trăsătură. Mulți au fost și lași și eroi, au fost victime și simultan călăi. Aici este provocarea unui mare autor (de romane sau filme), de a reda această amalgamare stranie a vieții așa cum e ea.

Pe de altă parte nu trebuie să uităm că romanul lui Marin Preda a trecut de cenzura brutală a editorilor comuniști pentru că filmul expune, cu acordul regimului politic, problematica „deceniului obsedant”. Cartea servea Partidului, așa cum Preda însuși era un beneficiar al sistemului. Cazul lui Marin Preda este nu doar relevant, dar cred că există și o componentă autobiografică în poveste. Autorul Delirului, considerat de mulți un roman memorabil, în epocă se vindea „pe sub mână”, se număra printre intelectualii care profitau la maxim de „binefacerile” regimului comunist.

Există informații conform cărora Preda, care era membru al Marii Adunări Naționale (deci parlamentar comunist), lua sume fabuloase de bani de la Uniunea Scriitorilor – doar pentru Delirul ar fi încasat aproape 1 milon de lei (în epoca în care salariul mediu era de 1.400-1.500 de lei). Mai mult romanele sale nu aveau doar o funcție „estetică”, ele serveau unui interes politic – Preda este antisovietic și profund înrădăcinat în național-ceaușismul din anii 80 – cel mai bun exemplul fiind resuscitarea mitului lui Antonescu, „mareșalul cel bun”.

Scena din cârciuma unde se cânta ”La Chilia-n port” reprezinta România reală, unde valoarea stătea la masă cu nonvaloarea. Ce mai rămâne spus despre micile detalii din film(scena cu Matilda ”Înțelepciunea este un drum pe care nu ai să mergi niciodată”, scena cu mama sa bolnavă care îl doreste căsătorit cât mai repede, prima iubire din adolescență regăsită la maturitate etc) care alcătuiesc practic universul lui Petrini care se închide încet și sigur asupra lui?

Scena este interpretată pseudo-istoric – se referă la o perioadă post-comunistă, este mai degrabă o critică a societății de după 90. Dar ce e interesant cu piesa cântată de Nelu Ploieșteanu (care era un șlagăr pe vremea ceaușismului) și implicațiile secvenței este reprezentarea mahalagizării României care nu e un fenomen recent. De fapt, pentru că această cultură care amestecă esteticul cu mizeria, care se vede în telenovelizarea generală, în vulgarizarea societății este mai rezultatul unui proces îndelungat, care a început în comunism și care continuă cu superficializarea mediatică de azi. Degradarea lui Petrini este, în acest sens, degradarea întregii societăți românești. Este ea produsul exclusiv al comunismului? Sau această „României reală” a existat dintotdeauna, doar noi nu am vrut să o vedem.

AF: Să fie oare adevărat ”Dacă dragoste nu e nimic nu e ?”

Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar ce e singur însă este faptul că expresia, care e un împrumut la mâna a treia, este extrem de relevantă pentru mecanismul cinemaului în general. Fraza, preluată de Preda de la Apostolul Pavel, cântată și de către Gheorghe Gheorghiu, a fost transformată într-o replică memorabilă dintr-un film. În fond aceasta este esența culturii în care trăim. O artă la mâna a treia, care aglutinează fără niciun fel de remușcări elemente disparate, uneori chiar absurde, din alte arte, din alte contexte, alte timpuri. În acest sens cinemaul este o formă de refrazare, de recontextualizare, de suprasimplificare. Doar rareori filmul reușește să atingă înălțimi artisticăe, iar să intre în aerul rarefiat al descrierii omenescului celui mai omenesc este și mai greu. Până atunci, putem enunța o altă certitudine, fără dragoste de artă și de frumos nu există nimic.

Doru Pop este conferențiar universitar din 2008 la Facultatea de Teatru și Televiziune, departamentul de Cinema și Media, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Autor: Alexandru Filimon