Laurențiu Sima, tubistul de la Ateneul Român: Chiar nu poți să zici că mori de foame cu muzica

V-ați imaginat vreodată cum ar suna o colindă cântată la trompetă? Noi nu ne-am imaginat așa ceva până de curând, când l-am cunoscut pe tubistul Filarmonicii Naționale „George Enescu” din București. Asociind colinda cu glasurile cristaline ale copiilor și cu clinchetul clopoțeilor, prima oară când am aflat despre un album de colinde cântate la instrumente de suflat din alamă nu aveam așteptări prea mari. Asta până în momentul în care am auzit înregistararea unei parți din colinda „O, ce veste minunată!” cântată de membrii singurului cvintet de instumente de suflat din alamă din țară – Athenaeum Brass Quintet. Formația va lansa pe 7 decembrie, la Librăria Cărturești Carusel din București, pentru prima oară în România, un album cu conlide cântate exclusiv la aceste instrumente.

Ca să vă trezim mai mult curiozitatea, vă invităm să citiți interviu realizat de PedagoTeca cu Laurențiu Sima, membru al fomației amintite și tubist la Ateneul Român începând din anul 2001. L-am rugat să ne spună mai multe despre albumul de colinde ce urmează să fie lansat, dar nu înainte de a ne face o mică introducere despre instrumentele de suflat din alamă, despre formația din care face parte și despre studiile și cariera sa.

De asemenea, ca fiu de muzician și tată a doi copii pasionați de muzică, Laurențiu Sima ne-a vorbit și despre șansele unui copil de a face o carieră în muzică la noi în țară, cum ar trebui să se orieteze părinții în acest sens și despre modul în care contactul cu un instrument muzical de la vârste fragede te poate face să te descoperi pe tine însuți. Nu vă spunem mai multe, ci vă invităm să citiți interviul, iar la final să ascultați bucata din „O, ce veste minunată!” cântată de membrii cvintetului.   

PedagoTeca: Înainte să discutăm despre Athenaeum Brass Quintet și despre albumul de colinde pe care urmează să-l lansați, vă rugăm să ne faceți o mică introducere despre instrumentele de suflat din alamă. Ce ar trebui să știm noi, necunoscătorii, despre asta?

Laurențiu Sima:  În primul rând, ar trebui să spunem că sunetul produs de instumentele de suflat din alamă are o culoare mai întunecată și în general exprimă tristețea, tragedia. De regulă este folosit într-o compoziție muzicală acolo unde compozitorul vrea să scoată în evidență tragicul, dar sunt și momente în care vrea să evidențieze solemnitatea, să exprime ceva grandios. Bineînțeles, fiind instrumente de suflat, au un volum mult mai mare decât instrumentele cu corzi.

PedagoTeca: Este mai trist sunetul acestor instrumente decât cel al viorii?

Laurențiu Sima: Da, este mai trist. Sunetul produs de aceste intrumente este mai pătrunzător, pe lângă faptul că e și mai puternic. E mai pătrunzător în suflet, te marchează, ca să spun așa.

În Simfonia a VI-a de Ceaikovski, Patetica, exact la finalul simfoniei, sunt niște acorduri de trombon și tubă. (…) În secvența aceea, unde intră instrumentele din alamă, e un sunet foarte închis și rece, exact cum e moartea.

Ca să facem un mic istoric, instrumentele din alamă sunt folosite mai mult la fanfară, în orchestre simfonice sunt folosite ca să marcheze solemnitatea unui moment sau ceva trist, foarte trist și tragic, dă culoarea aceea rece, fadă. De exemplu, în Simfonia a VI-a de Ceaikovski, Patetica, exact la finalul simfoniei, sunt niște acorduri de trombon și tubă, acolo unde se termină viața, compozitorul însuși și-a prevăzut moartea. Și exact în secvența aceea, unde intră instrumentele din alamă, e un sunet foarte închis și rece, exact cum e moartea.

În ceea ce privește dificultatea partiturilor în cazul unui cvintet din alămuri și unul de coarde, de exemplu, nu există diferențe. Însă ca interpretare este mai dificil în cazul fomației de suflători, pentru că instrumentele de suflat te solicită și mental, dar și fizic. Suflatul consumă mai multă energie decât cânatul la vioară, de exemplu, unde folosești mâinile.

Ca și caracter, instrumentele de coarde cântă un pic mai dulce, mai moale și sunetul este mult mai lin  față de instrumentele de suflat. Toată lumea când aude de o formație de coarde se bucură, o asociază muzica clasică, însă în cazul instrumentelor de suflat mulți zic că sună prea tare, o asociază cu fanfara, ori asta e o perpecție ușor distorsionată. De-a lungul istoriei muzicii  s-a avansat atât de mult în cazul instrumentelor de suflat din alamă, încât, astăzi, în formații camerale, și acestea pot cânta aproape ca și instrumnetele cu corzi, mă refer la nuanțele mici.

Încă dinainte să ajung eu la Ateneul Român, în 2001, exista acest cvintet de alamă format de o parte dintre actualii mei colegi și alți doi membri care s-au retras între timp. Era un grup studențesc înființat prin anii ’90.

PedagoTeca: Să trecem acum la Atenaeum Brass Quintet. Când s-a înființat formația, cum a apărut ideea unui astfel de cvintet și de ce poartă acest nume?

Încă dinainte să ajung eu la Ateneul Român, în 2001, exista acest cvintet de alamă format de o parte dintre actualii mei colegi și alți doi membri care s-au retras între timp. Era un grup studențesc înființat prin anii ’90. La început doar o parte dintre membri erau angajați la filarmonică, apoi s-au angajat toți, iar formația purta numele de București Brass Quintet. Pe baza acestei formule, în 2001, când am fost și eu admis la concursul de ocupare a postului de tubă de la filarmonica de aici, am și dat  denumirea de Athenaeum Brass Quintet. Eram toți membri la Filarmonica „George Enescu”, cântam în Ateneu, și am zis să aibă ceva specific. Așa am început.

 

Noi cam așa ne facem programele pentru recitaluri: muzică preclasică, clasică, romantică, modernă și jazz, adică preclasic și clasic în partea I, apoi ceva de divertisment în partea a II-a.

Am dat un prim recital în 2003, pe 3 martie, îmi aduc aminte că era ziua soției mele și i-am făcut cadou un recital de cvintet. Cu acest recital ni s-au deschis anumite porți. Ne-au invitat cei de la Societatea Radio să facem niște înregistrări speciale cu muzică, de la baroc la jazz, trecând prin toată perioada istoriei muzicii. Următorul an am avut un prim turneu, în Israel, la invitația unei românce căsătorite acolo, care era consilier muzical la o orchestră simfonică. Ne-au chemat pentru că a trebuit să ținem locul orchestrei simfonice de acolo. A fost tot muzică cântată de la baroc la jazz. În principiu, noi cam așa ne facem programele pentru recitaluri: muzică preclasică, clasică, romantică, modernă și jazz, adică preclasic și clasic în partea I, apoi ceva de divertisment în partea a II-a.

Citește și: Ce înseamnă „leru-i ler” și cum deosebim un colind autentic de un kitsch: interviu cu fondatorul ansamblului „Anton Pann”, Constantin Răileanu (Partea II)

În 2006, pe această schemă a cvintetului, Adrian Petrescu, prim-oboistul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu”, a creat un ansamblu de alamă mai mare, cu aproximativ 12 membrii, care se numește Romanian Brass și există și azi.

Ahenaeum Brass Quintet a existat în formula din 2001 până în anul 2009, când au existat niște probleme cu unul dintre membri, iar între timp s-a mai retras și un al doilea membru din formație și am făcut o pauză până anul trecut, când am fost solicitați să cântăm în cadrul Festivalului „Mărțișor” de la Chișinău.

Cred că suntem primul cvintet de alamă care scoate un album de colinde și acesta este primul album al unei trupe de genul scos în România.

Pot spune că acum suntem o formație completă și am decis să revenim în atenția publicului cu un album de colinde. Cred că suntem primul cvintet de alamă care scoate un album de colinde și acesta este primul album al unei trupe de genul scos în România. După acest album, avem în plan să facem încă două CD-uri, unul cu muzică barocă, preclasică și clasică, și altul cu muzică de divertisment – jazz, chiar și pop, pentru care vom colabora și cu fiul meu care cântă la tobe.

PedagoTeca: Cum v-ați apucat de muzică? Vorbiți-ne puțin despre studiile dvs. muzicale.

Laurențiu Sima: Tata a fost cadru militar la Fanfara Militară din Pitești și când am ajuns aproape de vârsta de 7 ani, înainte să îcepem școala a zis să facem și noi muzică. Nu a fost neapărat obligație, probabil că și-o fi dat seama că am avea ceva talent, eu și fratele meu.

Am început cu vioara.  Mi-a plăcut în primii doi ani pentru că am avut un profesor de care m-am atașat foarte mult, după care a trebuit să plece. (…) Automat s-a format un declin.

Pe mine m-a dat la vioară. M-a dus la școala de muzică, au văzut că am ritm, auz muzical, cum se testa atunci și am început cu vioara.  Mi-a plăcut în primii doi ani pentru că am avut un profesor de care m-am atașat foarte mult, după care a trebuit să plece și mi s-a schimbat profesorul. Fiind un profesor de la București care venea și făcea naveta, nu am mai avut același entuziasm pe care l-am avut în primii doi ani. Automat s-a format un declin, nu prea îmi mai plăcea, dar trebuia să termin școala până în clasa a VIII-a. În clasa a VI-a, din câte îmi aduc aminte, s-a întors profesorul respectiv, a încercat să mă pună pe picioare în cei doi ani cât rămăseseră, ca să pot să dau la Liceul de Muzică din Pitești. Acesta era și visul profesorului meu, să trimită elevi la liceu, la clasa de vioară.

Când am ajuns în clasa a VIII-a eram pregătit, putem să dau la liceul din Pitești, numai că în momentul acela, stând de vorbă cu tata, el a zis: „uite, ar mai fi o variantă, să dai la Liceul Militar de Muzică din București, pe care l-am făcut și eu. Acolo înveți un instrument de suflat și există posibilitatea să ai loc la fanfara din Pitești”. Așa erau vremurile pe atunci, te nășteai undeva, trăgeai să-ți găsești ceva de muncă tot acolo. Eu, cum eram un copil ascultător (râde), am zis: „da, tată, cum zici tu, așa fac”. Și am mers acolo. Dar înainte de asta mă mai duceam cu tata pe la fanfară prin Pitești ca să-mi arate instrumentele și m-a întrebat cam ce aș vrea. Mie mi-a plăcut trombonul și am învățat cu un coleg de-al lui să cânt la trombon, bineînțeles, cum știau și ei, pentru că nu exista o școală.

Tata între timp se consultase cu un colenel de pe la școala militară și acela i-a zis să mă dea la tubă. Când a auzit, tata a zis: „Cum, mă, să-l dau la tubă? Că o să mă înjure toată viața că l-am dat la ditamai instrumentul!”

La liceu am intrat dând admitere cu vioara, apoi m-au întrebat pentru ce instrument vreau să optez. Tata între timp se consultase cu un colenel de pe la școala militară și acela i-a zis să mă dea la tubă. Când a auzit tata, a zis: „Cum, mă, să-l dau la tubă? Că o să mă înjure toată viața că l-am dat la ditamai instrumentul!”. Colonelul i-a răspuns că dacă voi fi bun la tubă, voi ajunge mare, pentru că tuba e un instrument căutat. Tata nu știa cum să-mi spună, dar într-un final mi-a zis că, dacă vreau, pot să dau la tubă. Și am dat la tubă.

Am început tuba și mi-a plăcut încă din primele ore. Îi mulțumesc și să-i dea Dumnezeu sănătate profesorului meu, Popescu Ion, care mi-a pus instrumentul în brațe. Am avut o legătură destul de strânsă și cu instrumentul și cu profesorul. Am început să studiez, în primul an am fost la concursuri naționale și am luat premiul I, la fel ca în următorii ani. Am terminat liceul, iar după aceea, ca să ies ofițer și să cânt la o fanfară, trebuia să fac încă doi ani de cursuri de subofițeri. Dar între timp timp mie nu-mi mai plăcea acolo, așa că, nu am mai dat la cursul de subofițeri, am dat direct la facultate, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.

În anul II (în 1999) am dat concurs la Filarmonica din Ploiești, am luat postul și am stat acolo până în 2001 când am venit la Filarmonica „George Enescu” pentru că tubistul de dinaintea mea plecase în Liban și acesta a fost norocul meu (râde). Asta trebuie specificat, într-o orchestră simfonică există un singur post de tubă, nu cum e la alte instrumente. Din 2001 sunt angajat aici.

În acestă meserie, ca să te simți confortabil și poți să respecți toate partiturile îți trebuie un antrenament cât se poate de sever, chiar dacă ai experiență. (…) Ca să facem o comparație, suntem exact ca atleticii. Ei, dacă nu aleargă o zi, s-ar putea să piardă și maratonul.

PedagoTeca: Vă mai amintiți ceva inedit din perioada liceului sau a studenției, legat de tubă?

Laurențiu Sima: Da, e o întâmplare mai hazlie. Eram student prin anul I sau II și trebuia să studiez. În acestă meserie, deși e impropriu spus meserie, ca să te simți confortabil și poți să respecți toate partiturile îți trebuie un antrenament cât se poate de sever, chiar dacă ai experiență. Experiența nu are nicio legătură cu antremanentul, cu exercițiul. Și atunci, la noi, cel puțin la instrumentele de suflat, trebuie studiat aproape în fiecare zi, inclusiv în vacanțe. Altfel îți ieși din mână și pierzi foarte multe informații tehnice și apoi trebuie să recuperezi, să o iei de la zero. Noi, ca să facem o comparație, suntem exact ca atleticii. Ei dacă nu aleargă o zi, s-ar putea să piardă și maratonul.

În fine, în vacanțe mergeam la ai mei undeva lângă Pitești și studiam în grădină, lângă un nuc, cu tuba. Mai lătra un câine, se auzea pe acolo un animal, și, la un moment dat, vine tata la mine și îmi spune: m-am întâlnit cu vecinul Gheorghe și mi-a zis: „Băi Bebe, ce se aude la tine în grădină acolo, că nu înțeleg nimic? Le dau la porci să mănânce și ei nu mai mănâncă când se aude cântarea”. Pe cuvânt de onoare, chiar se întâpla asta! Am văzut și la ai mei, singurul înverșunat era câinele care lătra cât timp cântam la tubă.

Dacă părinții sunt în domeniu și văd oarecum tot ce se întâmplă în lumea muzicală, se pot orienta către domeniile în care nu există concurență atât de mare și sunt instrumente mai rare.

PedagoTeca: Am înțeles că antrenamentul la care trebuie să se supună un copil pasionat de muzică e unul „de cursă lungă”. Dar ce șanse are astăzi un copil care face muzică?

Laurențiu Sima: Depinde de situație. De exemplu, pe amândoi copiii mei i-am la muzică, băiatul este acum la percuție și fata la violă. Dacă părinții sunt în domeniu și văd oarecum tot ce se întâmplă în lumea muzicală, se pot orienta către domeniile în care nu există concurență atât de mare și sunt instrumente mai rare. De exemplu, dacă cineva vrea să-și dea copilul la muzică primele instrumente care-i vin în minte sunt pianul și vioara. Și, într-adevăr, la aceste instrumente este cea mai mare concurență.

Desigur, sunt și situații în care prinde foarte mult drag copilul de unul dintre aceste instrumente și atunci luptă să ajungă cineva. Fata mea a făcut vioară până în clasa a VI-a când am văzut că nu mai avea drag de ea și trecea prin aceeași situație prin care am trecut și eu când eram ca ea. Am zis că nu merită să se chinuie și am ales viola pentru că este un instrument rar și concurența este mult mai mică. A prins drag de ea și acum chiar pot să spun că-i place instrumentul. Are și un sunet mai catifetal, sunetul de violă e un fel de vioară mai groasă un pic, mai spre grav.

Poate că asta a fost vocația, dar și eu, fiind în domeniu, am prevăzut situația asta, trebuie să specific asta. Fiind în domeniul poți să îți dai seama dacă merită să-i lași la pian sau la vioară sau dacă e mai bine să-l dai la alt instrument, unde concurența e mult mai mică. Fata mea e mai răbătoare, băiatul era mai agitat, mai energic și l-am dat la tobe, dar a făcut pian în primii patru ani.

Chiar nu poți să zici că mori de foame cu muzica, asta e doar în teorie. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, poți să faci.

Dacă faci un instrument de genul acesta ai mai multe posibilități. De exemplu, cu tobele, instrumentele de percuție în general,  poți să cânți în mai multe formații – poți să cânți în band, poți face jazz, poți cânta într-o orchestră simfonică, în orice gen de muzică, pop, rock, unde vrei. Chiar nu poți să zici că mori de foame cu muzica, asta e doar în teorie. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, poți să faci.

PedagoTeca: Cum ați vedea dvs. rolul orelor de muzică sau al contactului unui copil cu muzica, încă de la vârste fragede?

Laurențiu Sima: Vă spun cum se procesează în afară: părinții în general dau copii la muzică. Dar de ce-i dau? Pentru că în momentul în care îți dai copilul la muzică, muzica îl disciplinează. La 5-6 ani, dacă copilul face muzică, indiferent ce instrument, în primul rând își ocupă timpul, mai ales în ziua de azi când copii sunt foarte preocupați de tehnologie (care nu zic că e rea, în anumite situații chiar este extraordinară, dar în altele este dăunătare). Și atunci un instrument e binevenit în primul rând pentru că acel copil are o precupare.

Cred că acesta este cel mai important lucru în viață: să te descoperi pe tine, să vezi ce potențial ai și să te bucuri de ceea ce ești.

În al doilea rând, îi organizează cât de cât viața. Îl fac să-și pună de mic în mișcare atât creierul, cât și organismul. Cumva, muzica îi face să se descopere. Cred că acesta este cel mai important lucru în viață: să te descoperi tu pe tine, nu să încerci să te vezi prin ații. Să te descoperi pe tine, să vezi ce potențial ai și să te bucuri de ceea ce ești. Dacă copilul face un instrument, indiferent că provine dintr-o familie de muzicieni sau nu, e bine pentru el. Dacă lui îi place și își descoperă anumite aptitudini, merge cu ele mai departe în viață, dacă nu, rămâne cu ce a învățat, dar și cu acea disciplină pe care i-a dat-o acel instrument. Toate acestea le spun ca punct de vedere personal.

Cât privește șansele pe viitor să aibă un viitor bun, cred că trebuie schimbată mentalitatea aceasta, că nu poți face nimic cu un domeniu sau altul. Dacă copilul a ales să facă muzică, pictură, IT sau orice altceva, dacă lui îi place ceea ce face, chiar dacă financiar poate nu este atât de bine plătit, se simte bine când face cu pasiune ceea ce face, în orice domeniu.

În România nu prea sunt compozitori sau aranjori care fac colinde românești pentru genul acesta de formații. (…) Cred că în legătură cu asta trebuie să tragem și un semnal de alarmă. 

PedagoTeca: Pe final de interviu, spuneți-ne câte ceva despre albumul de colinde pe care l-ați înregistrat.

Laurențiu Sima: Marea parte a colindelor pe care le-am înregistrat sunt internaționale. Românești sunt foarte puține, doar două colaje. Unul este de prin partea Ardealului și celălalt de prin Regat. În general, colindele internaționale sunt mult mai bine orchestrate, aranjate pentru genul acesta de formații. În România nu prea sunt compozitori sau aranjori care fac colinde românești pentru genul acesta de formații, marea majoritate sunt aranjate pentru cor și poate măi găsești pentru o chitară, un pian. Cred că în legătură cu asta trebuie să tragem și un semnal de alarmă.

Lansarea va avea loc pe 7 decembrie  la librăria Cărturărești Carusel și îi invităm pe toți cei care vor să descopere o variantă inedită de colinde, să vină la concertul nostru!

Câte ceva despre ceilalți membri Athenaeum Brass Quintet

Oleg Răileanu (trompetă) este cadru didactic asociat al departamentului de orchestră, specializarea trompetă, din cadrul Univesității Naționale de Muzică București.  La începuturile carierei sale a fost membru al Orchestrei Naționale Radio din Chișinău, mai târziu cântând la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiesti, la Filarmonica „Ion Dumitrescu” din Râmnicu Vâlcea (șef de partidă – trompetă). În prezent este șef de partidă la Orchestra Națională Radio.

De asemenea, în decursul carierei sale a colaborat și cu orchestre internaționale și a fost parte din multiple proiecte cu caracter diferit. De asemenea, a făcut parte din numeroase formații camerale, pe lângă cariera concertistică de solist. În afară de Atheneum Brass Quintet, a mai cântat în Radio Brass Quintet, Orchestra simfonică București, a fost membru al Orchestrei Internaționale de Tineret „Philharmonie der Nationen” din Germania etc.

Luca Ionel (corn) termină în 2001 cursurile clasei de corn ale prof. Nicolae Lipoczi din cadrul Universității Naționale de Muzică din București cu spcializarea corn solo. Din 1997 este membru al Filarmonicii „George Enescu”, iar din 1999 este șef partidă corn. Împreună cu orchestra Filarmonicii „George Enescu” a participat la numeroase turnee internaționale de mare succes în Europa și Asia. Pe lângă cariera solistică și Athenaeum Brass Quintet, mai este membru Romanian Brass. În anul 2004 este distins de catre Președintele României cu Medalia „Meritul Cultural” clasa II-a.

Octavian Bogdan (trompetă) este angajat al orchestrei Operei Națioanale București din anul 2008. A colaborat cu mai multe filarmonici: Filarmonica „George Enescu” din București,  Orchestra Națională  Radio, Filarmonica Oltenia  Craiova, Filarmonica Pitești, Filarmonica Târgoviște, Filarmonica Ploiești, Filarmonica Brașov, Orchestra Simfonică București și cu Orchestra de cameră a Teatrului Național „Dorin Teodorescu”. Și acesta cântă, pe lângă Athenaeum Brass Quintet și în Romanian Brass.

Florin Pane (trombon) este membru al Orchestrei „Virtuozii” din Bucureşti și membru fondator al Ansamblului „Pro Contemporania” şi Romanian Brass Ensemble. În anul 1992 i-a fost atribuit premiul Cella Delavrancea pentru activitate meritorie desfăşurată în domeniul culturii, devenind apoi profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi colaborator la Opera Naţională din Bucureşti.

În prezent îşi desfăşoară activitatea muzicală ca solo-trombon în Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti participând la numeroase turnee în Germania, Spania, Franţa, Grecia, Elveţia și Japonia. A fost distins cu medalia Meritul Cultural Clasa a II-a de către Preşedintele României în anul 2004.