Dacă aș fi știut

0

Nu cred nici în ruptul capului în seminarii despre “cum să fim fericiți”, despre “dragostea care durează pană când moartea ne va desparți” etc. Nu cred în rețete, în generalizări, ci în chestiuni punctuale, personalizate. Nu poți să îndemni o sală intreagă să urmeze “pașii” clasici când, poate, unii din acea sală, poartă înca traumele copilăriei. Ei vor aplica ce au “învățat” la seminar, dar s-ar putea să dea greș pentru simplul motiv că ei nu pot să ofere mai mult partenerului, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu au de unde. De aceea, susțin că dezvoltarea personală a cuplului trebuie făcută individual, cu cei doi în cabinet, față în față.

 

Pașii ar fi: să ne descoperim fiecare pe noi înșine și, apoi, ca un cuplu. Să aflăm cine suntem. Cu ce povești vine fiecare în relația de cuplu, cum “arată” trecutul nostru. Ce “bagaje” care ne-au împovărat putem descarca de pe umerii noștri, cu ce ramânem, la ce nu putem renunța s.a.m.d. Să continuăm, apoi, cu “scanarea” tuturor emoțiilor, amintirilor, faptelor de viață, să ne așezam unul în fața celuilalt. Să ne asumam cine suntem fiecare, înainte de a ne asuma cine suntem în calitate de cuplu. Să tragem linia și să fim conștienți, la momentul pornirii în viața de cuplu, că sunte așa cum suntem.

 

Nici buni, nici răi.

 

Suntem unici. Să înțelegem că am preluat inconștient modelele din famlie, că am dus mai departe felul în care parinții noștri și-au trăit iubirea. Cunoscându-ne propria identitate, vom cunoaște alegerile pe care le facem conștient sau inconștient. Vom ști să verbalizăm ce ne place și ce respingem.

 

De cele mai multe ori, cuplurile intră în cabinetul de psihoterapie într-un moment de criză, când lucrurile sunt deja escaladate. Când, de cele mai multe ori, sunt prea multe de reparat. Ce sa zic, nici atunci nu e timpul trecut…

 

Eu va propun altceva: sa venim in cabinetul unui psihoterapeut pentru dezvoltarea personala a cuplului. Adica, sa nu apucam sa distrugem din nestiinta un miracol: sentimentul unic al iubirii dintre doi oameni; sa nu fie prea tarziu sa spunem “ah, daca as fi stiut lucrul acesta…”. Regretele sunt cele mai dureroase atunci cand stii ca timpul nu mai este de partea ta. Si nu, nu este vorba de sfaturi, asa cum ai primit toata viata. E vorba despre realitatea traita de fiecare, individual si de realitatea cuplului. Cu bune si cu rele. Cu  lucruri la care vei fi dispus sa renunti de dragul celuilalt si lucruri care fac parte din tine, iar schimbarea lor ar insemna anularea ta, ca om, ca individ.

Ar mai trebui sa stim ca, dupa primii doi ani de relatie, nu se termina dragostea. Abia atunci incepe! Se termina poate emotia, fluturii din stomac isi iau zborul. Dar emotiile nu reprezinta realitatea! Am intalnit multe cupluri care au confundat sfarsitul acestei perioade cu sfarsitul relatiei. Insa, abia atunci incepe perioada infloritoare, de dragoste “asezata”: cand incepem sa ne indreptam atentia catre celalalt, catre nevoile lui, catre pasiunile lui, catre ceea ce am descoperit impreuna la dezvoltarea personala a cuplului, cand ne regasim in povestea lui si implicit in povestea noastra, cand ne simtim in siguranta, fiecare separat, dar si impreuna, pentru ca nevoia de siguranta este fundamentala in viata unui om. Ar fi bine sa stim sa construim binele comun dar, mai ales, binele fiecaruia dintre noi. Viata de cuplu nu inseamna anularea ta ca individ, ci dimpotriva, sa stii sa cresti (si sa infloresti – cum ar spune versul). Daca tu nu inveti sa fii tu, cum sa poti sa fii doi? Imposibil.

In evaluarea emotionala a cuplului, putem ajunge si intr-un alt punct. Evident, urmarind si intelegand felul de a fi al celuilalt, ca suntem diferiti – nici buni, nici rai. Iar punctul de intalnire s-ar putea, practic… sa nu existe. Ar fi bine sa constientizam asta  cand lucrurile nu sunt foarte evoluate. Ar mai fi bine sa stim ca suntem crescuti in inconstientul colectiv cu povestile spuse odinioara seara, in care cei doi au trait fericiti pana la adanci batraneti. Inconstient… am preluat povestea. Tot inconstient am si prelucrat-o. Am trait pana la adanci batraneti, dar protagonistii erau abuzatori,  toxici etc.

Ar fi bine sa aflam care este diferenta dintre discutiile dificile si discutiile care ne macina, ne umilesc. O discutie dificila este aceea in care cresti, evoluezi, nu mai esti tu cel de ieri. O discutie abuzatoare insa trebuie sa-ti dea de gandit.

Nu-mi plac povețele oamenilor. Așa ca nu aș vrea să luați ceea ce urmează să spun ca pe un sfat, ci ca pe un exemplu de viață. Dacă ar fi să scriu o carte despre viață, pur și simplu, aș intitula-o “Dacă aș fi știut”.

 

Asadar, dacă aș fi știut:

 

Că uneori ceea ce noi numim destin este doar rezultatul alegerilor noastre în viață, conștiente sau mai puțin conștiente; că suntem responsabili pentru felul în care arată viața noastră, cu bune și mai puțin bune; că cele pe care le numim “mai puțin bune” chiar așa sunt, ci nu dramatice, așa cum avem darul de a eufemiza mereu, aș fi suferit mult mai puțin!

Citește și: Care este titlul poveștii tale?

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here