O scurtă privire în istoria României ar trebui să fie de ajuns să explice de ce am ajuns în punctul în care suntem şi ce putem face de acum încolo. Pentru unii, se pare că lucurile nu sunt atât de clare.
Pesimismul contemporan al românului nu este decât neputinţa acestuia de se urî pe sine până la capăt. Românul are nevoie în mod constant de o entitate care să îi amortizeze eşecurile personale. Această entitate poartă mai multe nume, în acelaşi timp. O regăsim sub diverse denumiri: stat, mafie, politicieni, timp, destin, nevastă, rude şi, nu în ultimul rând, România.
Un antiromânism de faţadă care începe cu clişee arhicunoscute cum că „românii sunt proşti, viermi, analfabeţi, necivilizaţi” şi se termină cu aforisme şi butade de genul: „România este aşa cum este. O ţară de cacao, plină de proşti şi hoţi!”, explică frustrările românului acumulate prin comparaţia României cu ţările moderne din Occident, unde el, românul de rând, priveşte cu mult jind, râvnind la un trai decent.
Ne plângem la infinit de România! Să acţionăm cumva este josnic!
Dacă decantăm cu atenţie declaraţiile oficililor NATO care se tot perindă prin România vom înţelege că, în actualul context geopolitic, identitatea este foarte importantă pentru stabilitatea României. E de ajuns să amintim despre Rusia, Crimeea, Marea Neagră, ca să înţelegem amplitudinea jocurilor de putere ce se desfăşoară în prezent. Să fim atenţi cui îi servesc frustrările noastre şi ce interese pot deservi ele în timp.
Cu resentimentele, însă, nu este de glumit. Povestea României după 1989 văzută în ramă pare mai mult un experiment al tamponării permanente dintre tristeţe, resemnare, capitulare, exaltări superficiale şi entuziasm de moment. Poate aşa se explică gustul de ambalaj cu care părinţii noştri vorbesc în general despre România!
Se vorbeşte foarte puţin despre evoluţia României, indiferent cât de mică, neînsemnată ar fi ea. Cuprinşi de furia momentelor pe care le trăim din plin astăzi cu şpăgi de milioane de euro, acţiuni peste acţiuni ale faimoasei instituţii numită DNA şi elanul nostru specific, căci vrem schimbarea cât mai repede să se producă în
România, uităm să facem ceva concret, ceva palpabil, orice, în definitiv, care să se ridice deasupra cuvintelor. Poate nu ar fi rău să începem prin a face mai multe lucruri pentru ceilalţi. Schimbarea vine de jos! Prin urmare, mai multă dragoste şi mai puţin amor propriu. Intelectualii români au nevoie de un astfel de exerciţiu.
Autor: Alexandru Filimon
