Visurile noastre sau ale copiilor noştri? E corect ca să-mi împlinesc visul pe care nu am reuşit să mi-l realizez prin intermediul copilului meu? Dar oare el nu are propriile dorinţe, abilităţi, aptitudini, propria personalitate, diferită de a mea? Ce reprezintă copilul meu pentru mine?
Cu toţii ne amintim de întrebarea: Ce vrei să te faci când o să fii mare? Dar ne amintim mai cu seamă răspunsul. În general doream să devenim doctori, profesori, aviatori, ingineri etc., copiind de cele mai multe ori, la acea vârstă, profesia unuia dintre părinţi sau a unei persoane din preajma noastră, pe care o admiram.
Eu răspundeam de fiecare dată că vreau să devin doctor. Era un răspuns standard pentru că îmi amintesc şi acum de dorinţa arzătoare a mamei mele de a ma vedea lucrând în domeniul medical şi nu orice, decât medic. Era o proiecţie, o vizualizare foarte clară în viitor care ascundea, cu precizie, fiecare pas pe care ar fi trebuit să-l urmez pentru a-i îndeplini visul.
Anii au trecut şi in prezent nu sunt medic, nici pe departe, dar şi acum mai aud câte o dată mai în glumă mai în serios, ştiţi că orice glumă ascunde şi un sâmbure de adevăr, reproşul mamei mele: „Nu ai vrut să devii medic!” Mă întreb şi acum dacă dorinţa mamei mele de a deveni medic nu se opera la stadiul acesta de dorinţă şi devenea ambiţie?
Atunci când aceste dorinţe se transformă în ambiţii, apare o trăire specială. Şi asta datorită faptului că adulţii, în speţă părinţii, nu se concentrează la ceea ce simte copilul, ci doar la visul lor. Copilul, pe de cealaltă parte, nu reuşeşte să “scape” de ceea ce este pus să facă şi, deşi poate fi un lucru plăcut, tensiunea îl va face de nesuportat.
Alteori şi copilul ajunge să se ambiţioneze, fie pentru a obţine cu tot dinadinsul ceva, sfidându-şi posibilităţile sau capacitatea de efort, fie pentru a demonstra ceva, cuiva, fără a se lăsa mai prejos, pentru a satisface dorinta altcuiva.
Cu toţii cred că am întâlnit persoane care spun: “Am făcut asta ca să-i mulţumesc pe ai mei”, “N-am făcut facultatea asta pentru mine, ci ca să-i fac plăcerea tatălui meu”, şi multe altele care aduc mai aproape pericolul de a face altceva decât poţi, decât îţi doreşti, decât vrei.
Citeste mai mult pe: Cresc mereu, în ritmul meu
Care sunt consecinţele proiectării propriilor visuri în copilul tău?
Un părinte care se vede pe el însuşi în propriul copil, va tinde să subclaseze dorinţele, plăcerile şi neplăcerile copilului, folosindu-se de expresia: „Eu ştiu ce anume e mai bine pentru tine”. Această atitudine părintească aduce numeroase dezavantaje în relaţia părinte-copil pentru că:
- apar conflicte între ceea ce îşi doreşte părintele şi ce anume vrea copilul;
- copilul devine frustrat;
- copilului i se reduce gradul de independenţă;
- copilul se poate revolta împotriva părintelui, prin comportamente de risc (consum de alcool, droguri, tutun), violenţă verbală sau fizică, fuga de acasă etc.;
- scade spiritul creativ şi iniţiativa copilului;
- în cazul în care, copilul decide să urmeze visul părintelui şi renunţă la propriile aspiraţii, pot apărea probleme emoţionale precum anxietatea sau depresia.
Cred că un părinte este fericit atunci când copilul lui se simte fericit şi mai cred că dacă ne dorim ca adolescenţii şi tinerii noştri să devină oameni împliniţi şi echilibraţi, atunci trebuie să fim conştienti că acest lucru este posibil doar dacă oferim copiilor libertatea necesară pentru a se cunoaşte şi a lua deciziile proprii.
Autor: Magda Muscalu