E seară, târziu, când doamna educatoare Maria Cojocaru părăseşte gradiniţa la care lucrează de-o viaţă să se ducă acasă. Mai are puţin până la pensie şi se gândeşte mereu ce-o să facă fără copii.
Când a intrat pe drumul acesta al modelatorilor de oameni, nu ştia exact unde o va duce şi nici dacă este cu adevărat menirea ei. Acum, nu vede însă nici o altă cale, pe care ar fi putut-o lua atunci.
După discuţia purtată o după-amiază întreagă cu dumneaei în liniştea şi blândeţea grădiniţei lăsate în urmă temporar de copii, am înţeles că în subconştientul dumneaei, doamna Maria Cojocaru de fapt nici nu şi-ar fi dorit altceva…
„O viaţă dedicată copiilor, zici?… Acum, că se apropie pensia, îmi dau seama că e prea puţin. Cum o să-mi umplu o zi – de exemplu – cum se va derula totul, neavând activitate cu copiii? Eu chiar mă gândesc cinstit că nu cred că aş mai avea totuşi putere, pentru că aveam serii de 56 de copii înscrişi şi frecvenţă de 48 dar parcă pe atunci şi simţeai părinţii mult mai implicaţi; erau mult mai aproape de tine. Acum, parcă nu ne mai privesc cu aceeaşi încredere…”
Doamna Maria Cojocaru, un suflet de copil mare dar care lucrează dor cu copiii mici!
Pe de altă parte şi copiii parcă s-au schimbat, mai consideră doamna Maria Cojocaru, care nu înţelege de ce până şi sufletul de copil este tributar a tot ceea ce este tehnologie modernă.
Îi lipsesc episoadele de la clasă când copiii îi ascultau poveştile cu ochii mari şi pierduţi parcă undeva pe tărâmul basmelor, unde totul se sfârşeşte frumos, iar binele învinge răul de fiecare dată, în încercarea nemuritoare, pe care o ştim, de a-şi păstra publicul nealterat.
„Când le spuneam „Puiul” aproape toată grupa plângea… pentru toate prin care a trecut şi când prepeliţa îl striga, parcă le vedeai ochişorii înecaţi în lacrimi cerând ajutor pentru a ieşi din lumea aceea tristă care nu era a lor. Ei ar fi vrut să se încheie altfel povestea şi veneau cu propuneri de salvare a puiului… Acum, mă privesc de parcă m-ar întreba „şi totuşi când se termină povestea asta?”… Parcă nu mai au răbdare, emoţie… ca atunci când le spuneam de exemplu „ Rilă Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur”. Reuşeşti să-i încânţi doar pentru câteva clipe pentru ca mai apoi să se rupă firul. Nu se mai pune demult preţ pe o lectură, pe o poveste, care să-i menţină până la urmă sufletul de copil.”
Educatoarea cu suflet de copil
Încearcă din răsputeri să capteze atenţia şi acestei generaţii de copii, să poată să-i crească la fel de frumos ca pe părinţii lor. Nu, să ştiţi că nu este o figură de stil. Nu doar o singură dată în timp ce am stat cu ea, au sunat-o câţiva copii din fostele ei generaţii, pentru a-i cere detalii de această dată despre înscrierea copiilor lor la clasa ei de anul viitor, ca şi cum i-ai cere ceva, orice, unui membru al familiei, pe care-l cunoşti şi eşti convins că nu te poate dezamăgi!… şi nu-i dezamăgeşti. Pentru toţi are o vorbă bună şi nu pridideşte să-mi îmbărtăşească bucuria reauzirii cu ei.
Doamna Maria Cojocaru s-a gândit deci să le aducă celor mici la clasă o trupă de teatru care să le câştige atenţia şi să-i călăuzească pe drumul poveştilor… Dar se pare că nici aceasta nu i-a captat prea mult.
„Din păcate, copiii din ziua de astăzi sunt atraşi numai de tot ce înseamnă volum maxim. Dacă reuşeşti să dai mai spre minim, i-ai pierdut. Uneori, am senzaţia că vor totul şi dintr-o dată. Eu am fost deformată de fapt spre poveşti.
„Nu rezist niciodată când văd o cărticică de basme sau un joc pentru copii. Am dulapul plin!… Vă daţi seama ce am strâns de 38 de ani!… Cu aceeaşi plăcere răsfoiesc şi o carte de poveşti şi citesc, parcă îi văd pe ei mereu în ochii mei… Tu să fii un izvor nesecat şi ei să nu vrea să se adape de la tine”….
Doamna Maria Cojocaru caută încă soluţii
După o viaţă de om închinată copiilor, doamna Maria Cojocaru a ajuns la o concluzie nespusă, însă transmisă prin limbajul non-verbal. Mitul Şeherezadei – ipotetica regină persană, care şi-a convins soţul de fidelitatea ei, păstrându-l treaz prin poveşti, 1001 de nopţi, timp în care i-a dat naştere şi a trei fii – este real. Copiii din ziua de astăzi sunt captaţi de ritmul continuu al poveştii … Sunt nişte regi persani, poate, în imaginaţia lor!
„Asta, da! Dacă poţi să le spui poveşti una după alta, dar mai scurte fiecare dintre ele, nu se satură. Acum, avem şi nişte benzi desenate extraordinate, cu culorit care te încântă… dar să le spui şi să nu te opreşti! Când te-ai oprit, gata! S-a dus şi firul, s-a dus şi liniştea … toată trăirea! Copii sunt un perpetuum mobile! Te antrenează şi pe tine, dar la un moment dat te îmbată de-a binelea”…
„Copii sunt foarte justiţiari şi balanţa înclină în favoarea lor”
„Copii sunt foarte justiţiari şi balanţa înclină în favoarea lor – mai îmi spune doamna Maria Cojocaru – iar dacă dreptatea nu este real de partea lor trişează. Sunt nişte trişori – aşi în trişaj!… Noi avem reguli, sunt expuse reguli; le-am prezentat cât mai frumos, cu scene din poveste, cât mai atractiv şi situaţii cât mai concrete, dar tentaţia pentru sfidarea lor este aşa de mare… Copil sunt şi eu şi mă joc cu ei pentru că doar ei m-au menţinut aşa”…
