O întrebare pusă de un elev unui militar într-o școală din Rusia spune aproape totul despre felul în care propaganda poate schimba sensul cuvintelor. „Cum te-ai simțit când ai comis prima crimă?”, îl întreabă copilul pe militar. Profesorul intervine: „Acestea nu sunt crime. Este război”. Ofițerul continuă și vorbește despre „distrugerea efectivelor inamice” și despre faptul că doar un lansator de grenade îți permite să fii sigur că adversarul este mort.
Scena nu este inventată. A avut loc în octombrie 2024, într-o clasă de clasa a IX-a din orașul Vladimir, la aproximativ 200 de kilometri est de Moscova, și este relatată de The Economist într-o analiză publicată în septembrie 2026 despre transformarea școlilor rusești în instrumente de îndoctrinare.
Cazul rusesc este extrem, dar mecanismul este mai vechi decât războiul din Ucraina. Când statul începe să decidă nu doar ce trebuie să învețe copiii, ci și ce trebuie să creadă despre trecut, despre dușmani și despre propria națiune, istoria încetează să mai fie o disciplină și devine propagandă.
Iar România a trecut printr-o asemenea experiență în ultimele decenii ale comunismului.
În Rusia, războiul a intrat în sala de clasă
The Economist descrie o schimbare profundă a educației rusești după invazia pe scară largă a Ucrainei.
Începând cu 2022, școlile rusești au primit un program federal obligatoriu de educație și formare civică. Elevilor li se cere să cunoască și să respecte „realizările militare și de muncă” ale Rusiei, iar Vladimir Putin a descris lupta pentru mințile copiilor drept un „nou front”.
Una dintre formele acestei politici sunt lecțiile intitulate „Conversations about Important Things”. Potrivit The Economist, aproximativ 10% dintre aceste ore săptămânale au teme militare, între care „Rusia: o națiune de învingători” și „Reunificarea Crimeei cu Rusia”.
În acest sistem, războiul nu mai este prezentat doar ca un eveniment geopolitic. El devine parte din educația patriotică a copilului.
Un alt element este pregătirea militară. Organizația Yunarmiya susține că are aproximativ două milioane de membri, iar un nou obiect de studiu, dedicat „culturii spirituale și morale a Rusiei”, introduce între „valorile tradiționale” și eroii „operațiunii militare speciale”.
Human Rights Watch a documentat, separat, modul în care școlile administrate de Rusia în teritoriile ucrainene ocupate sunt folosite pentru propagandă și militarizare. Organizația spune că elevii sunt expuși la mesaje anti-ucrainene, lecții militarizate și activități menite să le schimbe identitatea națională și percepția asupra istoriei.
Primul pas al propagandei este schimbarea limbajului
Poate cel mai important detaliu din scena prezentată de The Economist nu este militarul, ci profesorul.
Elevul spune „crimă”. Profesorul îl corectează: „război”.
Apoi militarul introduce limbajul tehnic: „distrugerea efectivelor inamice”.
Aceasta este una dintre tehnicile clasice ale propagandei: schimbarea vocabularului pentru schimbarea percepției.
Omorârea unui om devine „neutralizarea unei ținte”. Invazia devine „operațiune specială”. Cucerirea unui teritoriu devine „reunificare”. Propaganda nu are nevoie întotdeauna să inventeze un fapt; uneori este suficient să schimbe cuvintele prin care faptul este descris.
Iar când noul vocabular este introdus în școală, propaganda nu mai încearcă doar să convingă adulții. Ea începe să formeze generația următoare.
România lui Ceaușescu a folosit istoria pentru a construi o națiune oficială
România nu a avut nevoie de internet sau de rețele sociale pentru ca istoria să fie transformată într-un instrument politic.
În ultimele decenii ale regimului comunist, Nicolae Ceaușescu a construit ceea ce istoricii numesc național-comunism, o combinație între ideologia comunistă și un naționalism tot mai pronunțat. Cercetarea academică arată că regimul a folosit sistematic identitatea națională pentru legitimarea puterii și pentru construirea unei narațiuni istorice convenabile.
După Tezele din iulie 1971, controlul ideologic asupra culturii și educației s-a accentuat, iar istoria României a fost reinterpretată în cheia excepționalismului național.
Vezi și Manuscrisul Voynich, scris în limbaj proto-romanic, a fost descifrat
Unul dintre conceptele centrale ale acestei perioade a fost protocronismul.
Katherine Verdery, în studiul său despre ideologia națională din România comunistă, descrie protocronismul drept o reluare și amplificare a unor idei autohtoniste, prin care cultura română era prezentată ca anticipând dezvoltări importante ale culturilor occidentale. Conceptul a devenit una dintre expresiile puternice ale ideologiei naționale din perioada Ceaușescu.
Cu alte cuvinte, trecutul nu mai trebuia doar cunoscut. Trebuia să demonstreze că România fusese, într-un fel sau altul, mereu înaintea celorlalți.
Manualele nu mai prezentau doar istorie, ci construiau o narațiune națională
Un studiu publicat de De Gruyter analizează 57 de manuale de istorie românească pentru clasele a IV-a, a VIII-a și a XII-a, publicate între 1976 și 1989.
Concluzia este relevantă: manualele comuniste analizate foloseau inclusiv istoria sașilor transilvăneni și patrimoniul lor cultural pentru a consolida narațiunea oficială privind continuitatea românească asupra Transilvaniei. Istoria diferitelor comunități și perioade era integrată într-o poveste națională construită în jurul continuității românești.
Asta nu înseamnă că tot ce apărea în manualele comuniste era fals.
Și aici este diferența esențială.
Propaganda nu funcționează numai prin minciuni. Funcționează și prin selectarea unor fapte reale, eliminarea altora și așezarea tuturor într-o poveste care servește puterii.
Ceaușescu nu a inventat trecutul. L-a reorganizat
Este o diferență importantă.
Regimul comunist nu putea șterge pur și simplu existența romanilor, dacilor, maghiarilor, sașilor, slavilor sau a celorlalte populații care au trecut prin spațiul românesc. Putea însă decide care dintre aceste elemente primește cea mai mare importanță și ce concluzie trebuie să tragă elevul din ele.
Astfel, istoria devenea o poveste despre continuitate, unitate, rezistență și superioritate culturală.
Un studiu comparativ asupra manualelor școlare românești arată tocmai această transformare: în perioada comunistă târzie, istoriografia s-a deplasat de la internaționalismul stalinist către o ideologie națională omniprezentă, iar protocronismul a devenit expresia academică a exaltării priorității și superiorității culturii române.
De ce merită privită România de astăzi prin această lentilă
Aici trebuie făcută o distincție.
România democratică de astăzi nu este România comunistă, iar discursul naționalist contemporan nu poate fi pus automat pe același plan cu propaganda de partid a regimului Ceaușescu.
Există însă o continuitate interesantă la nivelul unor idei.
Un studiu publicat în 2025 în Studies in East European Thought analizează tocmai revenirea unor teme protocroniste și modul în care anumite motive au fost mobilizate de dreapta radicală contemporană din România. Autorul vorbește despre persistența unui „limbaj al excepționalismului național” în politica românească și despre reutilizarea unor teme asociate protocronismului în discursul radical actual.
Asta este partea care ar trebui să ne intereseze.
Nu faptul că cineva spune „România este o țară importantă”. Patriotismul nu este propagandă.
Problema începe atunci când patriotismul este transformat într-o explicație totală: noi suntem permanent victime, noi am fost întotdeauna cei mai buni, ceilalți ne-au furat istoria, Occidentul ne-a ascuns adevărul, iar orice cercetare care contrazice povestea națională devine automat suspectă.
Acolo începe falsificarea istoriei.
„Istoria adevărată” este o formulă care ar trebui să ne facă atenți
Una dintre cele mai periculoase expresii ale propagandei moderne este „istoria adevărată”.
Nu pentru că istoria nu ar avea adevăruri verificabile, ci pentru că formula poate fi folosită pentru a introduce o narațiune alternativă fără obligația de a demonstra riguros fiecare afirmație.
Istoria serioasă funcționează invers.
Pornește de la documente, surse, arheologie, cronici, comparații între izvoare și cercetări independente. Acceptă că unele lucruri sunt certe, altele probabile, iar despre altele pur și simplu nu știm suficient.
Propaganda are nevoie de certitudini.
Știința istorică are nevoie de dovezi.
România are deja experiența unei istorii construite pentru regim
Tocmai de aceea experiența comunistă ar trebui să fie un avertisment, nu un model.
Studiile despre propaganda lui Ceaușescu arată că sistemul nu era doar o colecție de discursuri televizate. Exista o infrastructură instituțională de propagandă, iar cercetarea bazată pe documente ale Arhivelor Naționale și ale Comitetului Central al PCR arată legătura dintre instituțiile de propagandă și politica regimului.
Istoria, cultura, presa și educația făceau parte din același mecanism.
În acest sens, comparația cu ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia este relevantă: nu pentru că România contemporană ar fi Rusia sau pentru că orice politician naționalist ar fi Ceaușescu, ci pentru că mecanismul prin care statul sau o mișcare politică încearcă să monopolizeze interpretarea trecutului este recognoscibil.
Pericolul nu este patriotismul. Este monopolul asupra adevărului
O societate poate fi profund patriotică și, în același timp, să-și privească istoria critic.
Poate să-și respecte eroii fără să-i transforme în personaje perfecte.
Poate să-și apere interesele fără să inventeze conspirații istorice.
Poate să vorbească despre contribuția românilor la civilizația europeană fără să pretindă că toate marile invenții sau idei ale lumii au fost, de fapt, românești.
Și poate să-și iubească țara fără să-i învețe copiii că orice critică venită din exterior este o ofensă.
Aceasta este diferența dintre patriotism și propagandă.
De la Vladimir la București, lecția este aceeași
Imaginea elevului rus care întreabă un militar dacă a comis o crimă și primește drept răspuns o definiție tehnică a uciderii este tulburătoare tocmai pentru că arată cât de repede poate fi schimbat sensul realității atunci când școala devine instrument politic.
România a cunoscut propria versiune, într-un alt timp și sub un alt regim.
În ultimii ani ai comunismului, istoria era împinsă către o narațiune națională care trebuia să confirme ideologia regimului și imaginea unei Românii excepționale. Astăzi, cercetarea academică observă că anumite teme protocroniste au reapărut în discursul dreptei radicale românești.
De aceea, problema nu este dacă un politician este „suveranist”, „naționalist”, „globalist” sau orice altceva.
Problema reală este mult mai simplă:
Ce face cu adevărul atunci când adevărul nu-i convine?
Dacă răspunsul este să verifice sursele, să accepte dezbaterea și să corecteze afirmația, avem politică.
Dacă răspunsul este să schimbe manualul, vocabularul și memoria colectivă pentru ca realitatea să se potrivească ideologiei, avem propagandă.
Iar România știe deja, din propria istorie, unde poate duce acest drum.
