Există artiști care aleg muzica și există oameni pentru care muzica pare să existe dinainte de primele amintiri. Pentru Mădălina Sima, sunetele orchestrei, repetițiile și poveștile despre marile lucrări nu au fost descoperite mai târziu, ci au făcut parte din viața ei de la început.
Fiica lui Laurențiu Sima, instrumentist al Filarmonicii „George Enescu”, și nepoata unei familii în care muzica a fost transmisă mai departe din generație în generație, Mădălina a crescut într-un univers în care instrumentele nu erau obiecte speciale, ci prezențe firești.
Prima amintire pe care o păstrează este una care spune multe despre copilăria ei.
„Aveam în jur de 2 ani și eram foarte fascinată de tubă. Îmi plăcea să apăs clapele și să mă urc ca să aud mai bine sunetul care ieșea din pâlnie”, își amintește ea zâmbind.
Muzica nu i-a fost impusă
Pentru mulți copii ai muzicienilor există întrebarea inevitabilă: alegerea a fost liberă sau drumul era deja trasat?
În cazul Mădălinei Sima, răspunsul este clar.
„Părinții mei mereu mi-au dat libertatea de a alege singură ceea ce vreau să fac. Și pot spune că, după 10 ani de muzică, am ales meseria perfectă.”
Din răspunsurile ei se vede că influența tatălui a existat, dar nu ca obligație. Mai degrabă prin povești despre orchestră, despre lucrări și despre lumea aflată în spatele unei partituri.
Viola, instrumentul care a găsit-o pe ea
Parcursul ei nu a început însă direct la violă.
Patru ani a studiat vioara, experiență pe care o descrie cu sinceritate și umor.
„După 4 ani de vioară, care mi s-au părut un chin, tata a decis să îmi schimbe instrumentul. Eu eram fericită că scap de vioară. Imaginează-ți surprinderea mea când am văzut că viola arată aproape la fel.”
Gluma ascunde însă o întâlnire artistică decisivă.
„Viola are un loc special în inima mea. Timbrul, căldura și sunetul suav m-au făcut să realizez că este jumătatea mea.”
Poate cea mai frumoasă definiție a instrumentului vine tot de la ea:
„Nu este un instrument care țipă după atenție, dar atunci când îl auzi îți încălzește sufletul.”
Lecția moștenită: răbdarea
Copilăria Mădălinei nu a fost una obișnuită.
În timp ce alți copii ieșeau afară, ea mergea acasă și studia. Iar cea mai importantă lecție pe care spune că a învățat-o privind spre tatăl ei nu a fost una de tehnică.
„Răbdarea a fost una dintre lecțiile pe care le-am observat la tatăl meu.”
Pentru un muzician, spune ea, rezultatele nu apar imediat.
„Știam că este un drum lung, iar efectele nu le poți vedea decât mult mai târziu în viață.”
Brașovul și începutul unui nou capitol
Astăzi este studentă la Brașov și vorbește despre această etapă ca despre un moment de transformare.
Profesoara sa, Leona Varvarichi, este unul dintre oamenii care au ajutat-o să își descopere mai multă încredere.
„În meseria asta înveți continuu. Nu există un punct în care să spui: gata, le știu pe toate.”
Este una dintre ideile care revin constant în răspunsurile ei: muzica nu este un loc unde ajungi, ci un drum.
Prima orchestră profesionistă și o amintire specială
Există și o lucrare care o urmărește încă din copilărie: Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski, în orchestrația lui Ravel.
Tatăl ei îi transforma muzica în povești înainte de concerte, iar Mădălina asculta imaginându-și fiecare tablou.
Ani mai târziu, aceeași lucrare avea să marcheze un moment important.
„A fost și prima lucrare pe care am cântat-o într-o orchestră profesionistă, la prima mea colaborare alături de Filarmonica Brașov. Nu mă puteam opri din zâmbit.”
Un nume despre care s-ar putea vorbi tot mai mult
Mădălina Sima vorbește des despre disciplină și mai puțin despre succes. Despre muncă și mai puțin despre aplauze.
Iar atunci când este întrebată unde se vede peste câțiva ani, răspunsul vine simplu:
„Mi-ar plăcea foarte tare să cânt într-o orchestră. Acolo simt că este locul meu.”
În opinia redacției Pedagoteca, Mădălina Sima este una dintre cele mai promițătoare și talentate tinere violiste din România. Tocmai de aceea, îi vom urmări parcursul și îi vom susține promovarea ori de câte ori proiectele și performanțele sale vor avea nevoie de sprijinul publicațiilor din grupul Mediateca.
Acesta nu pare un punct de sosire. Mai degrabă începutul unei povești pe care merită să o urmărim.
