Iată că timpul nostru la un moment dat devine o părere aievea, cu vârstele fragede prăfuite de spice albe pătate pe tâmple.
Doruri, plânsete, surâsuri, împliniri, deziluzii, toate mănunchi prinse aleatoriu pe cărări anevoioase de zile toride, ger năpraznic, sau desfătări duioase ale unei adieri dintr-un aprilie… acela al pomilor în floare.
Îi avem în gând pe bunici, în suflet pe părinți și în visele nopții ne dorim să mai fim mici.
Uităm să trăim, nu mai știm să iubim, dar cu toate astea trebuie să învățăm că murim.
Pleacă ai noștri și odată cu ei îngroapă povești, dispar amintiri, intervine uitarea, pășind acasă le așteptăm chemarea.
Trăim un timp cu lumea toată și suntem influențați de idei deșarte, ne încredem în oameni, dar aflăm că aceștia ne oferă lecții ale dezamăgirilor.
Suntem atât de singuri într-o mare învolburată a vieții, încât trebuie să ne agățăm de colacul care să ne salveze când ne putem îneca în timpul frumoșilor ani ai tinereții.
Despărțirea de oameni este dureroasă, dar nu există durere mai mare ca singurătatea.
Învățăm astfel că nu există despărțire căreia să nu-i privim în urmă cu tristețe, căci aceasta este precedată de singurătate.
Acestea fiind spuse, timpul ne dă speranțe firave și poate amăgitoare, căci finalul egoist ne duce în uitare, însă faptele noastre sunt veșnic nepieritoare!
Scris de Codruț Cojocaru
