‘La carte’ zice că societatea civilă e reprezentată de suma organizațiilor și instituțiilor care susțin interesele și voința cetățenilor. Că e o componentă esențială a conceptului de democrație – care nu poate funcționa strict prin reglementarea alegerilor libere, separării puterilor în stat, domniei legii și protecției unei serii de libertăți.
Termenul-cheie aici e ‘societate’, pentru că nicio societate nu poate funcționa exclusiv pe baza unor reguli puse la punct de către instituții și reprezentanți ai statului, nici chiar în cea mai voioasă democrație din lume – prin chiar ‘definiție’.
Pe de o parte, normele injunctive asimilează, în cazurile fericite, niște norme prescriptive – care vin, invariabil, din zona reprezentată de ceea ce numim ‘societate civilă’. Și, pe de altă parte, acestea din urmă amendează niște norme prescriptive ale înseși ‘clasei politice’, și anume unele consolidate în niște secole în care ‘lumina călăuzitoare’ a venit dinspre un est extrem de autocratic…
La nivel macro, un solid spirit comunitar
Privită de la o distanță asiguratoare și, firește, cu o serie de excepții punctuale lăudabile, agregării ‘societății civile’ românești i-au lipsit, atât din start cât și, ulterior, ‘pe traseu’, două elemente fundamentale.
La nivel macro, un solid spirit comunitar – și cred că nu e nevoie să vin cu explicații detaliate: un desant în orice sat sau cartier din țara asta (nu neapărat în perioade electorale sau la vreme de inundații catastrofale) probează în timp record faptul că spiritul comunitar este, până în ziua de astăzi un concept… dacă nu străin, atunci pur și simplu ciudat.
La nivel micro, un element pe care îl intuiam instinctiv, dar pe care mi l-a formulat explicit un regizor galez, conversând explicit despre România, cu vreo 3-4 ani în urmă: o carență generalizată de empatie.
Aici discuția ar fi ceva mai lungă – dar pentru a servi o doză de non-empatie e suficient să te urci la volan și să parcurgi niște kilometri în orice trafic urban.
