Revoluția de la 1848-1849. Tratativele românilor transilvăneni cu autoritațile de la Pesta

În prima parte a anului 1849, armata revoluționară ungară, condusă de generalul Iosif Bem, a ocupat aproape întregul teritoriu al Transilvaniei, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Campania întreprinsă de general a fost fulgerătoare; în mai puţin de trei luni trupele imperiale habsburgice au fost izgonite din Transilvania, constrânse în parte să se refugieze în Ţara Românească. Comitetul Naţional Român de la Sibiu şi-a încetat activitatea, o parte din membrii săi trecând, de asemenea, în Ţara Românească. În Transilvania ocupată de trupele generalului Bem, administraţia românească a fost desfiinţată.

În prima decadă a lunii februarie 1849, în urma unei mari bătălii a fost ocupată Simeria. În luna următoare a fost ocupat Sibiul, iar după opt zile a fost ocupat şi Braşovul. În aprilie 1849, Iosif Bem a ocupat Banatul, cu excepţia Timişoarei. La 17 aprilie a intrat în Caransebeş, de unde s-a îndreptat spre Lugoj, pe care l-a ocupat la 18 aprilie. În prima jumătate a lunii mai, Bem a ocupat oraşele Vîrşeţ, Biserica Albă, Oraviţa şi Baziaşul. La 15 mai a ajuns la Orşova, iar regimentul româno-bănăţean s-a retras la Cerneţ, în Ţara Românească.

Citește și Cronos și copilul, revoluția și tranziția! Partea a doua!

În ţinuturile ocupate a fost reinstaurată situaţia anterioară Revoluţiei, au fost introduse starea de asediu şi ”tribunalele de sânge”. Comisarul guvernului ungar pentru Transilvania, Csany Laszlo, revocând amnistia decretată de generalul Bem, a instituit o aspră campanie represivă împotriva populaţiei româneşti. Mii de ţărani au plătit cu viaţa participarea la evenimentele revoluţionare, notează volumul ”Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, 2003).

Zona românească a rămas restrânsă la regiunea Munţilor Apuseni, teritoriu ce reprezenta circa o zecime din Principatul Transilvaniei şi avea o populaţie de aproximativ 150.000 de oameni. A fost constituit un ”consiliu de război” căruia, după dizolvarea Consiliului Naţional, i-a revenit activitatea de coordonare a luptei revoluţionare a românilor. Zona a fost organizată administrativ ca ”ţară românească”, iar cetele de ţărani s-au constituit într-o adevărată armată naţională. La începutul anului 1849, se aflau sub comanda lui Avram Iancu circa 25.000 de oameni, conform volumului de mai sus.

Întocmirea planului de apărare i-a revenit tânărului prefect Avram Iancu, înzestrat cu deosebite calităţi militare. Simplu şi ingenios, planul său se baza pe condiţiile naturale ale terenului muntos şi pe faptul că cetatea Munţilor Apuseni nu putea fi asediată, decât pe cele trei şosele care ofereau posibilităţi de înaintare a trupelor ungare. Acestea urmau a fi apărate de câte un prefect. Astfel, Valea Arieşului îi revenea preotului Simion Balint, drumul dinspre Zlatna profesorului Axente Sever, iar şoseaua Zarandului rămânea în seama avocatului Ioan Buteanu. Centrul propriu-zis al rezistenţei îl constituia Abrudul şi Câmpenii, puncte străjuite de înălţimile greu accesibile ale Munţilor Bihorului folosite de Avram Iancu pentru instalarea cartierului său general, potrivit volumului ”Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Din martie şi până în iunie 1849, când au intervenit trupele ţaristo-habsburgice, zona Munţilor Apuseni a rezistat tuturor acţiunilor întreprinse de puternicele efective armate ale nobilimii ungare.

Citește și 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Nu uita că eşti român!

În aprilie-mai 1849, au avut loc în două etape (10/22 -11/23 apr. şi 22 apr./4 mai-24 apr./6 mai) primele tratative între conducătorii moţilor, în frunte cu Avram Iancu şi deputatul român în Dieta Ungariei de la Pesta, Ioan Dragoş, trimisul special al guvernatorului Ungariei, Kossuth Lajos, în vederea ajungerii la o încetare a ostilităţilor. Misiunea cu care fusese învestit Ioan Dragoş venea în întâmpinarea dorinţei lui Avram Iancu şi a celorlalţi revoluţionari români de a se ajunge la o înţelegere cu conducătorii revoluţiei ungare.

Armistiţiul declarat pe perioada negocierilor a fost încălcat, maiorul Hatvani, dornic de o victorie cu orice preţ, a atacat pe neaşteptate Abrudul, pe care l-a cucerit, arată volumul ”Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, Bucureşti, 1969). Luaţi prin surprindere, românii au pierdut în cursul luptelor doi dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Avram Iancu – Petru Dobra şi Ioan Buteanu.

Replica românilor nu a întârziat. La 28 aprilie/10 mai 1849, moţii au eliberat Abrudul. În timpul luptelor, deputatul Ioan Dragoş, considerat trădător, a căzut victimă a nerespectării armistiţiului, plătind cu viaţa, conform sursei amintite anterior.