Ce știm despre răscoala ţăranilor din Transilvania – răscoala de la Bobâlna între 1437 și 1438

În aprilie-mai 1437 a izbucnit prin părţile someşene o mare răscoală a ţăranilor din Transilvania – răscoala de la Bobâlna (1437-1438), care a fost provocată de înăsprirea obligaţiilor feudale şi de măsurile excepţionale luate de episcopul Gyorgy Lepes în anul precedent, se arată în volumul „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Transilvania a străbătut o perioadă agitată, marcată de invazii otomane şi tensiuni sociale. „În stadiul actual al cercetării, este dificil de spus în ce măsură marea răscoală ţărănească din 1437 a fost expresia crizei feudalismului din secolele XIV-XV; este însă sigur că ea se integrează manifestărilor paroxistice ale conflictelor socio-economice şi confesionale din Europa apuseană şi centrală: Jacqueria în Franţa (1358), răscoala ciompilor în Italia (1378), a lui Watt Tyler în Anglia (1381), războaiele husite în Cehia (1419-1434). Răscoala ţărănească din Transilvania (1437) apare astfel ca punctul cel mai estic al acestui val de tulburări ce a cuprins o mare parte a Europei”, arată istoricul Florin Constantiniu în cartea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura ”Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2002).

Ţărănimea din Transilvania era alcătuită din două categorii, deosebite între ele ca stare socială şi juridică. Cea mai mare parte a ţărănimii ajunsese în stare de şerbie, iar o parte mai mică reuşise să-şi mai păstreze libertatea. Rândurile ţărănimii libere se îngustau însă mereu, în timp ce rândurile ţăranilor iobagi creşteau. Ţărănimea şi-a putut păstra libertatea într-o oarecare măsură, până atunci, pe domeniile cetăţilor, în ţinuturile de margine: districtul Rodnei, Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Banat, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, în scaunele săseşti şi în cele secuieşti. În aceste „ţări”, „districte” şi „scaune” ţărănimea continua să se bucure de anumite libertăţi din punct de vedere juridic şi în secolele XIV-XV, se menţionează în lucrarea „Bobâlna” a istoricului Ştefan Pascu (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963).

Ţărănimea avea trei feluri de obligaţii – faţă de stat, faţă de stăpânul feudal şi faţă de biserică. Renta feudală datorată stăpânului feudal era în muncă, în produse (dijma) şi în bani. Fiscalitatea devenea tot mai excesivă. Nobilimea şi clerul aveau pretenţii tot mai mari. Dările faţă de vistieria regală creşteau şi ele. Erau dări pentru întreţinerea armatei sau pentru cheltuielile de război, precum şi unele dări excepţionale.

Disensiuni existau şi în rândul nobilimii, între marea nobilime, pe de o parte, şi nobilimea mică şi mijlocie, pe de altă parte, precum şi între nobilime în general şi clerul superior. Prin unele măsuri luate de regii angevini în secolul al XIV-lea şi de urmaşii lor în secolul al XV-lea, se urmărea întărirea puterii nobilimii mici şi mijlocii. Şi situaţia orăşenimii, din punct de vedere economic, social şi juridic era complexă şi diferenţiată, marea majoritate a orăşenimii având o situaţie materială precară.

Vezi și Cum au întors ţăranii armele împotriva boierilor şi autorităţilor în anul de foc 1907

În secolul al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, feudalii îngrădesc prin diferite mijloace dreptul de liberă strămutare a iobagilor. În ajunul răscoalei din 1437 dreptul de strămutare a iobagilor era în realitate desfiinţat, acest fapt constituind unul dintre motivele răscoalei de la Bobâlna. În preajma izbucnirii răscoalei, obligaţiile feudale, fiscale şi dijma bisericească sporesc mai ales la capitolul rentei şi al dării în bani. O seamă de obligaţii în natură sunt convertite în bani, sunt introduse o serie de taxe noi, în bani, iar ţăranii sunt închişi şi puşi în libertate doar în schimbul răscumpărării cu bani. („Bobâlna”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963). La toate acestea se adăugau şi urmările epidemiilor, războaielor feudale şi invaziilor turceşti, dar şi măsurile excepţionale luate în anul 1436 de episcopul Gyorgy Lepes, care pretindea plata dijmei pe ultimii trei ani în monedă nouă.

„Dacă influenţa husită este de netăgăduit în răscoala din Transilvania, cauzele sunt locale: pe termen lung, agravarea regimului de obligaţii ale ţăranilor români şi maghiari şi limitarea până la suprimare a dreptului de liberă strămutare a ţăranului; pe termen scurt, nemulţumirea ţăranilor a fost provocată de măsurile represive ale episcopului Gyorgy Lepes faţă de refuzul achitării dijmei: excomunicarea rău-platnicilor şi perceperea în moneda nouă – de zece ori mai mare – a dijmelor neachitate”, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea citată mai sus.

În iarna anului 1437, o nouă invazie turcească a bântuit Transilvania. În aceste condiţii, pe când armata feudală era angajată la marginile ţării în luptele cu turcii, au izbucnit cu toată puterea nemulţumirile ţărănimii. În primăvara anului 1437, ţăranii au pornit în iureş, de pe meleagurile nord-estice ale Transilvaniei, spre Bobâlna, hotărâţi să îşi unească puterile împotriva nedreptăţilor şi asupririi. Răscoala a izbucnit în primăvară, în lunile aprilie-mai, iar izvoarele vremii, narative şi diplomatice, nu indică data exactă. („Bobâlna”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963). Pe la începutul lunii aprilie 1437 ţăranii din regiunea Someşurilor erau în plină agitaţie şi frământare. Izvoarele vremii menţionează atacuri ale iobagilor împotriva moşiilor feudale, ca, de exemplu, ale acelora din Dorolţ, Macău şi Turea, împotriva moşiilor mănăstirii de la Cluj-Mănăştur, pomenite într-un act din 2 aprilie 1437. („Bobâlna”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963).

Armata insurgenţilor, formată din ţărani iobagi, unii locuitori ai oraşelor, lucrători de la ocne, precum şi din elemente ale micii nobilimi, au ridicat pe dealul Bobâlna (de pe hotarul moşiei Olpret, azi în judeţul Cluj) o tabără fortificată după modelul husit („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, 2003). Ei şi-au fixat revendicările şi au hotărât să negocieze cu nobilimea, care se organizase şi ea într-o tabără.

Reprezentanţii răsculaţilor trimişi în tabăra nobiliară pentru a duce tratative au fost executaţi din ordinul voievodului Ladislau Csaky, iar confruntarea a devenit astfel inevitabilă.