Autismul a devenit o temă vizibilă de dezbatere doar în ultimii ani în spațiul public românesc. Discuția pe marginea acestei probleme este încă fragilă la nivelul societății. Cu toate acestea, ieșirea autismului din colțul întunecat de umbră în care se afla în trecut s-a datorat mai multor factori.
Dincolo de articole, proiecte ale societății civile, mass-media din România a început la rândul ei să privească problema cu mai multă atenție, înțelegând sau intuind greutățile și nevoile familiilor ce se confruntă cu un copil autist. Fiind un subiect sensibil pentru opinia publică, am fi tentați să credem că lucrurile se rezolvă de la sine doar pentru simplul fapt că vorbim despre copii care au nevoie de multă grijă, muncă și atenție pentru a se dezvolta ca indivizi și pentru a se integra în societate.
Din păcate, universul emoției nu se răsfrânge și în lumea reală. Aici lucruri stau puțin diferit. Dincolo de emoții spontane, acești copii (implicit părinții lor) se lovesc de un stat puțin flexibi la problema autismului.
Statul și copiii autiștii, o problemă insuficient dezbătută!
Deși sensibilizat, statul (respectiv ansamblul insituțiilor care îl compun) suferă de un anumit tip de încremenire care afectează atât climatul educativ al acestor copii precum și parcursul lor academic. Chiar dacă s-au făcut eforturi (centre educative, proiecte educative, granturi de finanțare etc.) în această direcție mulți consideră că statul ar trebui să aibă o amprentă mai prounuțată asupra acestor lucruri, mai ales când dispune de pârghii guvernamentale, experți și fonduri.
Psihopedagogul Stanciu George Adrian a explicat hiatul produs între complexa și spinoasa problemă a autismului și autopercepția statului vis a vis de această problemă din cadrul sistemului de învățământ. ”Specialiștii statului român produc periodic campanii și strategii de integrare și acceptare socială, însă aceste discuții rămân la masa ideilor deoarece nimeni nu se oferă să le implementeze. Aici avem o ruptură! În prezent, nu trebuie să căutăm vinovații ci să nutrim o reconciliere benefică pentru toate părțile din societate implicate în această problemă. Avem nevoie de o soluție constructivă și prospectivă, nu de discuții de genul: ”X specialist este vinovat sau X instituție!” ”, subliniază psihopedagogul.
Autismul, statul și castelul de nisip!
În opinia sa, statul român în ultimii 20 de ani a conştientizat și demonstrat că nu are capacitatea de a administra diferite părți componente ale sale ce au direct influență asupra cetățenilor. ”Astfel s-a ajuns la privatizări ale rețelelor de utilități ori transport public, spre exemplu. În cazul învățământului special, în continuare statul oferă asistență prin intermediul şcolilor speciale, dar a conştientizat că această asistență nu este de ajuns, aşa că în prezent oferă părinţilor puterea de a lua decizii directe în legatură cu educația copiilor. Astfel s-a ajuns la o educație specială efectuată de către specialiștii din domeniul privat.
Citeşte pe CasoTeca: Mașina de spălat vase cu funcții Eco și care ucide bacteriile
”Deși statul nu a obligat părintele să-și încadreze copilul în învățământul de stat, nu a oferit nici resursele financiare pentru serviciile oferite de către specialiștii din domeniul privat. Părintele în momentul de față poate lua orice decizie în legătură cu educația copilului său, însă trebuie să achite aceea educație din bani proprii”, povestește expertul.
Acesta consideră că integrarea copiilor cu autism în şcolile de masă a fost făcută în grabă, sub presiunea ONG-urilor coordonate de catre părinții copiilor cu autism și a specialiștilor din domeniul privat. ”Din nou această integrare este o decizie externă statului, dar acceptată de către el, astfel statul român, prin instituțiile sale, produce în grabă un sistem al integrării ce în continuare rezistă, însă în forma unui ,, castel de nisip” ce produce neînțelegeri repetate între părțile ce interacționează zilnic: profesorul clasei (ce nu este specializat pentru învățământul special), copilul, familia și specialistul (plătit de părinte pentru coordonarea activității educativ-terapeutice)”, concluzionează psihopedagogul Stanciu George Adrian.
Autor: Alexandru Filimon
