Adulți fiind, ne bucurăm când suntem antrenați într-un joc al minții sau într-unul distractiv și apoi cu aceeași bucurie, dorim să-l împărtășim și altora și să ne bucurăm și cu aceștia.
Jocul e relaxare… Jocul descrețește frunți și te face să uiți pentru o clipă de griji și necazuri. Jocul îți ține mintea trează și îți luminează fața cu zâmbet.
Dacă tu, adult, te bucuri, atunci cum să nu se bucure jucăria complexă cu suflet, încredințată nouă spre a o mânui cu grijă și delicatețe. De ce? Fiindcă este firavă… Este plăpândă și caută încurajare… Caută zâmbet cald… Caută iubire.
La trei ani se rupe de cei dragi, de acasă și deschide ochii spre apostolul care îl întâmpină în prag. Unul își ia poate o jucărie și se refugiază într-un colț al clasei, ștergându-și lacrima pe furiș; altul își plânge necazul aproape toată ziua, chiar și atunci când mânuiește o jucărie, iar cei mai mulți caută jocul cu ceilalți copii, se bucură, râd cum numai copiii în nevinovăția lor știu să o facă și se joacă.
De multe ori ne întrec în îndemânare, ne întrec în creație și ne minunăm ce taine se ascund într-un suflet de jucărie umană.
Jocul îi face să comunice liber, jocul îi antrenează să exploreze medii necunoscute și le stârnește curiozitatea, interesul. Jocul îi face să lege prietenii, să fie buni și săritori, să colaboreze și să se bucure când realizează ceva împreună.
Copiii nu cunosc dușmănia. Ochii lor nu aruncă săgeți și atunci când se ceartă, după puțin timp își dau mâna și o iau de la capăt.
Noi, educatorii, noi luminători ai purității și gingășiei omenești să învățăm de la ei și să ne retrăim copilăria, avându-i alături.
Scris de prof. Maria Cojocaru, Grădinița nr. 33, Ploiești
