Mai jos avem o poză cu așa-zisa compunere a unui copil, poză care a făcut înconjurul grupurilor de părințeală de pe Facebook. Pe mine m-a oripilat și m-a întristat în același timp dar multora le-a plăcut, dovadă fiind numărul imens de like-uri.
În primul rând nu cred că este concepută de un copil. Părerea mea este că i-a fost dictată de către părinți, ceea ce este foarte nasol și o să explic de ce.
Pentru cei care mă cunosc sau doar mă citesc nu este o noutate că nu dau doi bani pe sistemul de învățământ din România și că în majoritatea situațiilor mă aflu în război cu sistemul în strădania mea de a schimba ceva. Vreau să subliniez că sunt în război cu sistemul nu cu o persoană, nu cu un profesor, nu cu profesorul copilului meu.
Cu învățătoarea din Cornetu, când conflictul a căpătat valențe personale mi-am mutat copilul în altă clasă. Nu cred că este cinstit ca furia mea împotriva “Doamnei Mitrache” să treacă prin compunerea copilului. Dacă eu am ceva de împărțit cu Doamna, consider că este responsabilitatea mea de adult să îmi asum o discuție sau chiar o ceartă cu respectivul cadru didactic. A-mi implica copilul într-un conflict denotă lașitate și lipsă de discernământ. Greutatea unui conflict personal cu un cadru didactic cred că este prea mare pentru un copil. Dacă elevul simte să se revolte împotriva unui profesor este ok atâta timp cât o face într-o manieră acceptabilă. A fi asertiv nu e totuna cu a fi nesimțit.
Eu în clasa a 8-a, fără să mă învețe părinții (cred că le-ar fi stat inima dacă ar fi știut ce am făcut) am deschis discuția cu o profă de geografie despre care credeam că m-a nedreptățit într-o anumită situație și ea și-a cerut scuze, public, în fața colegilor mei și în fața colegilor ei. Dar nu am amenințat-o, nu am sfidat-o, i-am vorbit politicos, i-am adus argumente, am avut un comportament și un limbaj în acord cu vârsta pe care o aveam.
Îmi amintesc de povestea unei prietene: fata ei, undeva prin liceu a fost certată și scoasă de la oră pentru că ronțăia o tulpină de rubarbă. Fata nu a protestat pe moment dar la finalul anului școlar i-a dus profesoarei un buchet de rubarbă ceea ce îmi arată încă o dată că ironia și sarcasmul folosite în contextul potrivit sunt instrumente mult mai eficiente decât nesimțirea, ca să nu mai spun că respectiva profesoară a înțeles cu siguranță că are în clasă o elevă inteligentă și cu simțul umorului. Dacă fata ar fi fost mitocancă nu ar fi făcut decât să-i confirme profesoarei că avea dreptate să o dea afară de la oră.
Ce-i mână pe părinți să sădească ură în copii?
Copiii noștri petrec cu învățătoarea cam 5 ore/zi după care merg la after sau la bunici sau unde merg, iar seara când ajungem acasă poate petrecem împreună 2, 3 ore. În condițiile în care cel mai mult timp îl petrec cu învățătoarea, îmi este imposibil să înțeleg ce-i mână pe unii părinți să sădească ură, pentru că ură este în compunerea luată în discuție.
Dacă din diverse motive am ales să-l duc la școală, de ce eu ca mamă mi-aș dori ca fiul meu să-și petreacă majoritatea timpului cu o persoană pe care o urăște? De ce să creez și să alimentez sentimente negative? Nu iau în discuție că o afectează pe Doamnă, dar îmi afectează mie copilul să trăiască într-un mediu conflictual, încărcat de furie și resentimente.
Doamna învățătoare este atât de rea, tu ca părinte nu o mai suporți în așa hal încât furia ta îți molipsește copilul? Chiar îi face rău copilului? Mută-l în altă clasă! Nu e o fugă. Îl muți, te asiguri că faci tot ce poți pentru ca el să fie într-un mediu pozitiv – orice om normal la cap își dorește asta, după care îți duci lupta ta de adult cu sistemul pentru că tu cu sistemul ai ce ai, nu cu „Doamna Mitrache”. Fugă și lașitate este să scrii o astfel de compunere cu mâna copilului tău și să-l arunci într-o luptă care nu este a lui și nu ai certitudinea că vrea și că poate să o ducă.
Eu pentru copilul meu îmi doresc să o îndrăgească pe Doamna, să o placă măcar, să o respecte pentru că altfel, dacă îl trimit la școală să petreacă timp cu o Doamnă pe care o urăște, înseamnă că îmi bat joc de el, că îl chinui, îi fac rău. Sigur că e ok să-și spună părerea, să nu facă ceea ce nu vrea să facă și îl încurajez în direcția asta dar toate se pot face cu respect, având măsura bunului simț.
Nu în ultimul rând aș lua în discuție limbajul. Cred că trăim vremuri în care cunoașterea și exercitarea drepturilor noastre fundamentale se confundă cu nesimțirea și obrăznicia. Un copil sigur pe el, care are o părere, nu-i musai să fie mitocan. Nu mârlănia dă măsura asertivității.
Ce este cel mai trist este că noi, adulții, am ridicat nesimțirea la rang de virtute fără măcar să fim conștienți cât de mult rău le facem copiilor noștri învățându-i să fie neciopliți ca să nu mai pomenesc că aceia care se bat cu pumnul în piept că își cresc copiii în iubire și respect, urcându-se pe un piedestal de unde privesc cu dispreț la cei din jur, sunt exact aceeași care își instigă copiii la ură, neînțelegând că nu ai cum să-ți iubești și respecți doar familia, iar pentru restul să nutrești furie și ură.
Hai să lăsăm paranoia de-o parte, să nu mai vedem peste tot monștrii fioroși!
